Primul editorial ţin minte că l-am scris în urmă cu 31 de ani. În Transnistria războiul cu ruşii era în toi, iar eu, tânăr, naiv şi patriot înflăcărat cum eram pe vremea aceea, simţeam fiecare durere a moldovenilor pe care-i consideram pe atunci fraţii noştri de peste Prut. Eram ultimul venit şi-mi ziceam că trebuie să-mi fac intrarea în forţă în redacţie. Prin urmare, mi-am stors creierii câteva ore bune, am scris un text de care azi nu ştiu cât de mândru aş mai fi, dar m-am blocat când a venit vorba să-i pun un titlu, care, mi s-a spus încă de pe atunci, dacă e bun, face cât jumătate din articol. Şi tot frământându-mi eu mintea, mi-am adus aminte că în liceu am avut un coleg care se născuse în Uniunea Sovietică, nu mai ştiu în ce oraş, care stătuse acolo până la şapte ani şi vorbea perfect ruseşte. În pauze şi prin excursii, Ghiţă ăsta cânta mereu Katiuşa, şi trebuie să recunosc că mie îmi plăcea la nebunie, dar, oricât m-am chinuit, n-am reuşit să-mi amintesc decât o strofă, şi nici pe aia cum trebuie. Şi cum de soarta lui nu mai ştiam nimic, ca să-l întreb cum se scriu cuvintele alea, fiindcă cred că v-aţi dat seama că voiam să le folosesc în titlu, m-am dus la moldovenii care vindeau tot felul de nimicuri în piaţă. După două zile de investigaţii, în care redactorul-şef mi-a promis solemn că mă dă afară dacă mai întârzii mult cu articolul, i l-am pus triumfător pe birou. M-a întrebat, neîncrezător, ce mama dracului înseamnă Rasţvetali iablani i gruşî. I-am explicat că era primul vers din Katiuşa. A doua zi am înţeles că păşisem cu dreptul în redacţie.
Nici acum gândurile nu-mi sunt prea îndepărtate de cele de atunci, chiar dacă ştiu că un înţelept, un filosof sau un politician, nu-mi mai amintesc acum exact ce hram purta, a spus două lucruri care, în ultima vreme, îmi vin mereu în minte. Primul e acela că greşeala cea mai mare pe care o poate comite cineva e să generalizeze. Lăsând la o parte faptul că, la urma-urmei, cam tot asta face şi el, în cea mai mare parte sunt de acord cu teoria lui. Îmi asum, însă, greşeala care urmează.
Aşadar, am să vă spun că zilele trecute am vorbit cu un militar de carieră, acum în rezervă, despre Ucraina, despre ruşi şi despre NATO, şi l-am întrebat dacă ştie că, în caz de război, cam 70 la sută dintre bărbaţii din România ar refuza să pună mâna pe puşcă. Aşa spun statisticile. În loc să-mi răspundă, m-a întrebat dacă eu aş merge la luptă. Am făcut un ţţţţ din vârful limbii şi i-am zis că n-aş avea nici pentru ce, nici pentru cine, ca să nu mai vorbesc că nu ştiu cine ar mai avea nevoie de degetul pe trăgaci sau de ochiul uitându-se prin cătarea armei ale unui moş ca mine.
Dar răspunsul a fost nu. Adică să lupt ca să apăr ce? În ţara mea simt că nimic nu mai e al meu. Nici curentul, nici gazele, nici copacii, nici justiţia, sau mai ales ea. Poate doar cerul mi-a mai rămas, dar el e prea departe ca să lupt pentru el, aşa că mai bine nu. Uzinele le-au îngropat, filmele le-au omorât, cărţile sunt scrise de orice analfabet care chef să-şi vadă numele pe o copertă, iar mâncarea, ţigările şi cafeaua, scumpe şi proaste toate, îmi vin de prin cele străinătăţuri.
Şi oamenii?, m-a întrebat prietenul meu. I-am răspuns că în privinţa lor mai bine m-aş face scut în faţa unui ghiocel decât a unui politician.
Al doilea lucru spus de gânditorul despre care vorbeam zice că, în negocieri, dacă nu eşti la masă, atunci sigur eşti în meniu. Iar România cam seamănă parcă, tot mai bine, cu un desert. Şi ca să vă lămuresc ce e cu titlul ăsta ciudat de astăzi, o să vă dezvălui că e scris în alfabetul chirilic, se citeşte voina, dar se pronunţă vaina, şi însemnă război în limba rusă.
Acum mai rămâne de văzut doar cu care picior am să păşesc mâine în redacţie. Poate cu stângul înainte marş!
Adrian CRÂNGANU