Chiar dacă ocupă jumătate din suprafaţa României, Munţii Carpaţi, cu codrii lor unicat pe plan european, continuă să fie trataţi cu indiferenţă de factorii de decizie, tocmai din dorinţa de a păstra pădurile în subordinea unor grupuri care au interese în acest domeniu. Pentru că despre corupţia din Silvicultură se vorbeşte foarte puţin, în această ediţie vă prezentăm o pledoarie în favoarea salvării de la degradare, sau chiar de la dispariţie, a acestor adevărate „uzine de sănătate”. (W. Frank)

Lanţul Munţilor Carpaţi ocupă o suprafaţă de 209.256 kmp, din care 55%, sau 115.091 kmp, se regăsesc pe teritoriul României, restul fiind în Republica Slovacă (17%), Polonia (10%), Ucraina (10%), Ungaria (4%), Republica Cehă (3%) şi Austria (1%). Lungimea Arcului carpatic este de 1.500 km, iar lăţimea maximă de 130 km (Editions Atlas – Elveţia, 2009).

Aşadar, Carpaţii româneşti ocupă 48,3% din suprafaţa ţării (238.391 km), sau echivalentul a 19 judeţe (Caraş-Severinul având 5.814 kmp), din totalul celor 41 de unităţi administrativ-teritoriale ale ţării.

Deşi ocupă o jumătate din suprafaţa României, cu milioane de locuitori în zona lor, Carpaţii româneşti, cu pădurile lor unicat pe plan european, continuă să fie trataţi cu indiferenţă de către factorii de decizie, din dorinţa păstrării pădurilor în subordinea unor domenii de activitate interesate.

Degradarea sau dispariţia pădurii frământă prea puţină lume, ceea ce face să nu se prea discute despre corupţia din Silvicultură. De altfel, aceasta este şi foarte greu de dovedit, deoarece eventualele fraude comise într-o pădure se fac sub scutul „legal” oferit de aşa-numitul „Amenajament al pădurii” respective. Acest amenajament este o lucrare care cuprinde – în baza unor presupuse studii ample în teren – toate lucrările de executat în pădurea respectivă, de regulă într-o perioadă de zece ani. Aceste lucrări se referă efectiv la următoarele activităţi silviculturale:

• Volumul de masă lemnoasă de extras anual din pădure (aşa-numita „posibilitate anuală”, exprimată în metri cubi);

• Planul de împăduriri în urma exploatării pădurii;

• Instalaţiile de transport necesare;

• Construcţiile forestiere necesare unei bune gospodăriri a pădurilor în cauză, în timpul deceniului planificat;

• Hărţi ajutătoare pentru planificat.

Amenajarea pădurilor are ca scop asigurarea continuităţii producţiei forestiere, folosirea raţională a pădurii şi ameliorarea funcţiilor de protecţie a acestora. Ne putem da seama ce muncă enormă presupune această amenajare a pădurilor, mai ales în zona montană…

De-a lungul secolelor, aveau să se impună, în conştiinţa neamului nostru, pădurea şi arborii ei. A existat o legătură intimă între locuitorii Arcului carpatic şi această podoabă de mare preţ.

Pe măsură ce numărul locuitorilor ţării noastre a crescut, a început să se declanşeze lenta bătălie împotriva pădurii. Evul Mediu a însemnat primele defrişări notabile, pentru ca secolul al XIX-lea să marcheze începutul sfârşitului marilor codri româneşti.

Fenomenul „dezbrăcării munţilor” s-a amplificat şi extins astăzi mai mult ca niciodată. Exploatarea nemiloasă a pădurii româneşti a intrat în faza generală, ceea ce l-a determinat pe acad. C.C. Giurăscu să afirme că „din nefericire, în ultimul secol şi un sfert, românul n-a mai fost frate bun cu codrul, ci frate vitreg, tăindu-l fără socoteală”.

Ecologii aveau să confirme că pădurile sunt cele mai evoluate şi exigente dintre toate formaţiunile vegetale, ele reprezentând ecosistemul cel mai complex ca structură şi relaţii, cu evoluţia cea mai îndelungată în timp şi cu stabilitatea cea mai bine închegată.

Se cunosc foarte bine influenţele pădurii asupra climatului, solului şi apelor, care în ultima vreme au început să fie studiate cu atenţie. Astfel, coroana arborilor micşorează viteza de cădere a ploii asupra solului şi tot ea reduce intensitatea vântului. Sub ea, zăpada se aşterne încet şi uniform, topindu-se apoi încet.

Solul din pădure este ca un burete, înmagazinând cea mai mare parte din apa ploilor, având un rol modelator pentru distribuţia ei de-a lungul întregului an, indiferent dacă anotimpul e secetos sau nu. Pe de altă parte, s-a calculat că un kilometru pătrat de pădure produce zilnic 9 tone de oxigen. Numai un stejar de vârstă medie eliberează în fiecare oră 1,7 kg de oxigen şi consumă 2-3 kg de bioxid de carbon, întreţinând viaţa a opt oameni. Aşadar, putem numi pădurea „o uzină de sănătate”.

Până în anul 1989, pădurile, fiind în totalitate ale Statului, au fost amenjate de inginerii amenajişti din cadrul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice (I.C.A.S.). Aceştia nu erau subordonaţi proprietarilor de pădure în curs de amenajare. Colectivul de ingineri amenajişti putea lucra corect, adică putea prevedea corect lucrările necesare pădurii în cauză, în conformitate cu cerinţele reale ale acesteia.

După 1989, situaţia s-a schimbat, prin aceea că amenajamentele silvice se pot înlocui de inginerii silvici reuniţi în birouri de lucru private, la comanda proprietarilor de pădure, indiferent de natura proprietăţii, de stat sau privată.

O altă prevedere amenajistică, de-a dreptul scandaloasă, este fixarea unor cote de tăieri (volum de exploatat) şi de aşa-zisele „tăieri de igienă”. Asemenea tăieri sunt prevăzute în toate parcelele de pădure cu arborete mature, până în anii din urmă planificându-se 1 mc pe an şi hectar, pentru ca, în momentul de faţă, să se ajungă până la 5 mc pe an şi hectar. Produse de „tăieri de igienă” sunt arborii uscaţi sau în curs de uscare, căzuţi, rupţi şi doborâţi de vânt şi zăpadă, puternic atacaţi de insecte, fără însă ca prin aceste lucrări să se restrângă biouniversitatea pădurilor (Ord. Nr. 1649, din 31.10.2000, al M.A.Pn). Ordinul mai prevede că „extragerea de arbori sănătoşi, de mare valoare şi indispensabili pentru asigurarea viitorului arboretelor, constituie o gravă încălcare a regimului silvic, respectiv a reglementărilor silvice” (p. 34).

Am arătat doar unele aspecte care pot duce la lichidarea pădurii carpatine, sau, în cel mai fericit caz, la degradarea ei, cu compromiterea principiului „continuităţii producţiei forestiere” deja realizat.

Concluzia poate fi doar una singură: pădurea „mută” este sacrificată fără milă din interes politic şi pentru îmbogăţirea ilicită a acelora care pot decide soarta ei, transformând, totodată, meseria de silvicultor într-o simplă afacere, fiind vorba aici chiar de specii valoroase.

Pădurea a tăcut destul. A suferit destul. Acum se dezlănţuie, iar care ar trebui să chibzuiască la aceasta, n-o fac. Cei care ne conduc se fac că nu văd, atunci când vin puhoaiele peste noi sau casele pleacă din loc. Vin geruri, apoi arşiţe. Iată că natura ne-o plăteşte. Unii caută explicaţii în capriciile vremii. Parcă noi nu vedem cauzele… Am tăiat pădurile, le-am distrus! Și le distrugem în tontinuare. Chiar nu ne pasă?

Interesul economic, mai ales cel de grup, primează. Nimănui nu-i pasă de ecologie. Nimeni nu se mai gândeşte că acum, mai mult ca oricând, nu lemnul pădurii este cel mai important, ci oxigenul ei.

Dacă Guvernul nu va adopta măsuri drastice de oprire a tăierilor necugetate, dacă nu trece imediat la un program vast de reîmpădurire, nenorocirile vor fi, de la un an la altul, tot mai mari. Nu putem opri efectele, dacă nu înlăturăm cauzele.

Ar fi bine să vadă domnii miniştri că, în spatele fiecărui pârâu revărsat haotic, se află o pădure distrusă, şi să ia măsuri. Nu proprietatea asupra pădurilor este importantă, ci administrarea acesteia, care este mai proastă ca oricând. Dacă nu noi, silvicultorii, atunci cine să dea tonul pentru curmarea acestui dezastru?

Walter FRANK,

inginer silvic