Campionatul ăsta mondial care de vreo lună nu mă lasă să dorm îmi trezeşte tot felul de amintiri şi mă impinge să fac comparaţii peste comparaţii. Mulţi ani, de fapt cea mai mare parte a vieţii, am privit fotbalul ca orice om obişnuit, mai mult la televizor, din fotoliu sau tolănit în pat, decât din tribună. De o bucată de vreme, însă, scriu despre el, şi asta înseamnă că stau la marginea terenului, la trei metri de linia de fund, în preajma porţii, ca să pot face şi fotografii, iar coborârea asta în imediata apropiere a jucătorilor m-a făcut să văd sportul ăsta cu alţi ochi. Cu totul cu alţi ochi. Acum îl înţeleg şi îl judec altfel, pentru că îi aud icnetele, înjurăturile, ameninţările, strigătele de neputinţă sau de descătuşare, pocnetul apărătorilor, plesnetul mingii lovite cu sete, şi îi simt mirosul de pământ răscolit şi iarbă strivită de crampoane.

Dar despre frumuseţea rudimentară, dată de trăirea prin toate simţurile, a fotbalului, cred că am mai scris şi n-aş vrea să mă repet. Acum îmi vine în minte cealaltă frumuseţe a lui, cea de dincolo de jocul în sine şi uneori de dincolo chiar de porţile stadionului, una fără de care fotbalul n-ar mai fi poate nici pe jumătate atât de iubit.

La meciurile din ultima lună ba m-am uitat, ba nu prea. Ţările cu care am ţinut eu au plecat acasă imediat după faza grupelor, iar cele care mai sunt nu m-au convins să-mi aleg una pe mâna căreia să merg, aşa că nu mi-a mai rămas decât să aştept meciurile cu adevărat tari, la care însă am să privesc ca la o statuie perfectă, şi nu ca la o femeie frumoasă. Îngrijorarea pe care o simţeam vizavi de lipsa emoţiilor s-a risipit în clipa în care presa a sărit pe brazilieni şi i-a făcut cu ou şi oţet fiindcă plâng din te miri ce: când dau în minge, plâng când nu dau în ea, când sunt prinşi în ofsaid plâng în hohote, la fel când faultează şi fac henţ, ca să nu mai vorbim cât de tare se smiorcăie când dau gol… Dar cel mai tare plâng brazilienii – aşa zice presa şi-i acuză că de aia joacă atât de slab – atunci când se cântă Imnul. E un punct de vedere cu care eu nu sunt de acord. În clipa în care prima lacrimă a curs pe un obraz, e deja 1-0 pentru Brazilia. Şi sunt sigur că şi spaniolii, şi englezii şi italienii au plâns la Imnurile lor, însă au plâns în gând. Poate şi din cauza asta acum văd Campionatul Mondial ca şi trupa de rânjiţi a lui Piţurcă, la televizor.

Am spus că la ultimele meciuri n-am avut o echipă preferată, şi aşa a şi fost. N-am ţinut cu Argentina, dar am ţinut cu Messi, şi asta fiindcă eu ţin cu Barcelona. Iar mai extraordinar decât jucătorul Messi e omul Messi, acela care, oricâte oferte a avut, n-a plecat din Catalunia şi a spus că nu va pleca decât atunci când clubul n-o să mai aibă nevoie de el. Povestea e pe cât de simplă, pe atât de frumoasă. Pe la 10 ani, Messi a fost descoperit cu o boală care-i oprea creşterea şi de pe urma căreia, dacă nu se trata, risca să rămână pitic. Tratamentul era scump şi părinţii lui nu aveau atâţia bani. Atunci, tatăl său a venit în Spania, a mers la Real Madrid şi le-a propus un târg: un jucător micuţ şi dat dracului, pentru 20.000 de dolari, plus recunoştinţa lui veşnică. Madrilenii nici n-au vrut să audă, cu atât mai mult să-l vadă pe Messi cel mic la lucru. Atunci, Messi cel bătrân şi-a luat odrasla şi a dus-o la Barcelona. Şi acolo au rămas până în ziua de azi.

Iar acum, gândindu-mă la vreo altă întâmplare care face fotbalul frumos, tot scriind, mi-a venit o idee. La primul meci al Barcelonei, atunci când jucătorii au să intre pe teren şi o să se cânte imnul echipei, atât de drag mie, am să mă uit atent la Messi şi la ochii lui. Şi poate am să găsesc explicaţia de ce pe Camp Nou toate meciurile încep de la 1-0 pentru Barça. Mai ales cele cu Real Madrid.

Adrian CRÂNGANU