În 2012, în 30 noiembrie, ziua în care românii îl sărbătoresc pe Sfântul Andrei, a avut loc inaugurarea lucrărilor de renovare realizate la Casa de Cultură „George Suru” din Caransebeş, după doi ani în care acolo s-a muncit fără odihnă. Investiţia s-a făcut doar din fonduri de la bugetul local, sub atenta coordonare a lui Ioan Cojocariu, directorul, la acea vreme, al edificiului, un ajutor substanţial venind din partea arh. Ioana Mihăescu, specialist în monumente istorice, cea care s-a implicat şi în reabilitarea Primăriei atunci când s-a împlinit un secol de la construirea ei.
Clădirea Casei de cultură a fost ridicată în anul 1883, cu inspiraţie din arhitectura clasică. Imobilul a aparţinut negustorului Herman Rosenfeld, născut în Caransebeş în 1851. De-a lungul timpului, au funcţionat la parterul clădirii mai multe magazine, printre care prăvălia de mărfuri coloniale a lui Balk şi frizeria „Golomety”, iar la etaj a avut biroul renumitul avocat Ernest Halle. În imediata vecinătate existau restaurantul şi hotelul „Pomul Verde”, cu renumitul salon cu oglinzi veneţiene şi pivniţele largi pentru păstrarea vinurilor şi a gheţii, unde s-au cazat şi s-au ospătat toate personalităţile vremii.
Tot aici, exista stabilimentul poştalionului, unde poposeau trăsurile de poştă şi unde se hrăneau şi se odihneau caii. Clădirea poştalionului a fost construită în anul 1886 şi a servit acestui scop până când s-a făcut Palatul poştelor, la începutul secolului XX, unde această instituţie funcţionează şi în prezent. După mutarea poştei, clădirea poştalionului a rămas o bucată de vreme nefolosită, ulterior societăţile culturale din perioada interbelică amenajând în această clădire o sală de dans pe care o foloseau săptămânal, cu rândul.
După cel de Al Doilea Război Mondial, sala de dans a fost transformată în Casă de cultură, prin adăugirea, în partea dreaptă, a foaierului, iar în spate a scenei şi culiselor. Aceasta avea o curte mare, unde s-a amenajat ad-hoc o grădină de spectacole şi unde se proiectau filme pe perete.
„Deşi ni se recunoaşte meritul de a fi un oraş cultural, şchiopătam într-un fel la spectacolele care trebuiau să se ţină sub un acoperiş. Excelam în spectacole în aer liber, avem multe festivaluri, scenele au fost mutate în diferite cartiere, ba în Centru, ba în Parcul Teiuş, dar în momentul în care vremea devenea nefavorabilă sufeream şi noi ca oameni, dar şi cultura. Iar noi ştim că suntem oameni cu adevărat, în măsura în care suntem culturali, în care putem să ne înnobilăm sufleteşte, consumând cultura şi dăruindu-ne actului de cultură. Numai prin cultură omul se înalţă în ochii săi şi ai semenilor. În rest, este o fiinţă şi-atât”, a spus Ioan Cojocariu, fost director al Casei de Cultură „George Suru” din Caransebeş.
Oraşul care i-a dat pe Mihail Halici, primul poet bănăţean, pe Efrem Zăcan şi Ştefan Herce, tălmăcitorii „Paliei de la Orăştie”, pe scriitorii Ştefan Velovan, marele pedagog atât de apreciat de Nicolae Iorga, pe Vasile Loichiţa, Petru Vintilă, Sorin Titel, Horia Vasilescu şi George Suru, pe folcloriştii Nichifor Mihuţa, George Cătană, pe marele caricaturist Ştefan Popa POPA’S şi alţii, avea nevoie de un edificiu corespunzător pentru manifestările culturale şi artistice.
Structura demografică multinaţională specifică Banatului, care s-a regăsit şi în Caransebeş, ca un adevărat creuzet multietnic, a generat apariţia relativ simultană a unor societăţi muzicale şi teatrale în limbile germană, română şi maghiară, a căror compoziţie de membri era îndeobşte mixtă. De-a lungul unui secol şi jumătate de cântare, în Caransebeş au existat mai multe coruri: Reuniunea de Cântări şi Muzică, Societatea Română de Cântări şi Muzică, Corul Meseriaşilor, Corul Plugarilor, Reuniunea Filarmonică, între ele existând strânse relaţii de colaborare în cadrul unor acţiuni de amploare menite să promoveze frumosul.
Dacă Lugojul şi-a câştigat renumele de Oraş al corurilor având o veche tradiţie în domeniul artei vocale, Caransebeşului trebuie să i se acorde întâietatea în Banat în ceea ce priveşte muzica populară instrumentală. S-a susţinut, absolut justificat, că nicăieri în ţară nu a existat un număr mai mare de muzicanţi valoroşi concentraţi într-o localitate sau în jurul acesteia – saxofonişti, taragotişti sau trompetişti. Marea concentrare de instrumentişti a condus, la scurt timp după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, la ideea înfiinţării unor formaţii orchestrale cu care să se organizeze spectacole de muzică populară, mult apreciată de populaţia oraşului şi de cea din mediul rural. Marele animator şi inegalabilul dirijor şi instrumentist care a pus bazele primei orchestre populare organizate a fost Nicolae Perescu, care, în 1950, a reuşit să înfiinţeze prima orchestră profesionistă de stat cu buget propriu, schemă de organizare, mijloc de transport şi tot ce pretindea prima formaţie de acest gen a Banatului.
La început s-a numit „Doina Banatului”, apoi „Lazăr Cernescu”, după care a revenit la titulatura iniţială. Au fost angajaţi solişti vocali de prestigiu – Ana Pacatiuş, Mariana Drăghicescu, Sonia Vlaicovici, Livia Ilcău, Maria Tudor, Valeria Colojoară, Achim Nica, Florentin Iosif, Dumitru Chepeţan, alături de un valoros colectiv de dansatori şi coregrafi. Ansamblul caransebeşean a constituit mândria Banatului, participând la numeroase turnee în toate regiunile României şi peste hotare, având colaborări cu mari personalităţi artistice, precum Maria Tănase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Ion Luican, Alexandru Grozuţă, Ion Cristoreanu şi alţii. Legat de istoria orchestrei caransebeşene, trebuie spus că, în cei peste 20 de ani de existenţă, „Doina Banatului” a susţinut, potrivit evidenţelor contabile, mai mult de 7.000 de spectacole, urmărite de peste 11 milioane de spectatori.
Pe scena Casei de cultură din Caransebeş au evoluat de-a lungul timpului numeroşi solişti vocali şi instrumentişti, precum Dumitru Chepeţan, Nana Sandu Florea, Laci Perescu, Petrică Vasile zis „Capdecal”, Luca Novac, Achim Nica şi Luţă Ioviţă, cel mai vestit taragotist din Banat în jurul anilor 1930.
Alături de muzică, arta cântului şi dansului, şi teatrul s-a bucurat la Caransebeş de mult interes şi preţuire. Printre animatorii artei dramatice de aici, merită amintiţi Mihai Albulescu, Virgil Reus, Adrian Stepan, care, alături de Martin Duma, Martina Staicu, Greti Nichita, Dumitru Herţilă şi alţii, au susţinut numeroase spectacole pe scena Casei de cultură din Caransebeş, se arată într-un material video realizat cu prilejul marcării celor 10 ani de la inaugurarea lucrărilor de renovare a edificiului şi postat pe internet de senatorul Marcel Vela, preşedintele PNL Caraş-Severin.
După 1867, anul înfiinţării Societăţii Germane de Cântări şi Muzică, interesul pentru arta teatrală a căpătat noi contururi. Sub raport calitativ, piesele puse în scenă de trupa Filarmonicii din Caransebeş au avut mult de câştigat prin participarea efectivă a unor studenţi localnici aflaţi la studii în Universităţile din Viena şi Budapesta. În 1914, la Caransebeş s-a jucat opereta „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu, dirijată de marele compozitor Antoniu Sequens.
Oricât s-ar strădui cineva, cu greu ar putea să descrie în câteva cuvinte bogata activitate desfăşurată de-a lungul timpului în cadrul Casei de cultură din Caransebeş.
„Este important să-ţi laşi amprenta pe lucruri care rămân peste generaţii. Este privilegiul şi frumuseţea muncii de primar. Casa de cultură din Caransebeş a fost la început o dorinţă, mai apoi o provocare, a devenit o ambiţie, şi până la urmă un vis care s-a împlinit acum. În Caransebeş şi în Ţara Gugulanilor, oamenii au învăţat să danseze în ploaie, pe când alţii se ascundeau de furtună sau o priveau speriaţi. Indiferent de criză, de situaţii, de conflicte, de polemici, am reuşit, cu fonduri proprii, de la o ruină, să facem o instituţie cu adevărat europeană. Pentru că municipiul Caransebeş este vatra Banatului Montan, pentru că un oraş fără cultură este un oraş fără viitor, este un oraş care doar vegetează. Caransebeşul este un oraş spiritual, cultural, care trăieşte din plin”, spunea, în urmă cu 10 ani, Marcel Vela, primar, pe atunci, al municipiului.
Începând cu 2004, noua conducere a oraşului a dorit refacerea Casei de cultură, închisă din anii ’90, şi redarea ei circuitului public. A început un lung şir de procese juridice cu chiriaşii de la parterul clădirii, care aveau contracte de închiriere cu sume derizorii pe timp de 10 ani, şi cu o societate comercială care, în urma privatizării şi divizării fostului CSM, s-a intabulat pe sala de spectacole. Unele procese s-au câştigat în instanţă, în unele s-a ajuns la înţelegeri amiabile şi, încet, încet, Casa de cultură a început să apară în frumuseţea şi menirea ei. Mai întâi, în anul 2008 s-a finalizat Galeria de Artă „Corneliu Baba”, cu eforturi proprii de la bugetul local. Apoi s-a finalizat proiectul de reabilitare şi modernizare pentru foaier, sala de spectacole, faţadă şi acoperiş. A urmat odiseea licitaţiilor mereu amânate la publicare de cei care administrau Serviciul Naţional de Evidenţă a Achiziţiilor Publice şi efortul alocării sumelor necesare de la bugetul local al municipiului Caransebeş. Dorinţa şi inspiraţia administraţiei locale, conjugate cu managementul eficient al conducerii Casei de cultură au făcut ca până în anul 2012, de Sfântul Andrei, pe pământul roditor la Banatului să răsară o instituţie nouă, care se vrea o vatră de lumină pentru toţi cei care îi vor trece pragul.
Bianca METEŞ