Clari se împrietenise cu găinile. Se învârtea printre ele, adeseori mâncau împreună. Se învăţase să cotcodăcească ca ele, doar încheierea cântecului o da de gol că… e cioară: „Cot-cot-cot-ca”. O cunoşteau toţi copiii de pe uliţă. Se ducea în mijlocul lor şi le urmărea, cu o atenţie demnă de admirat, toate mişcările jocului lor. O făcea însă cu gânduri păcătoase. Căuta să nimerească ceva să fure, dar copiii o ştiau aceasta. „Băgaţi, mă, de seamă ca a venit Clari!”. Le fura creioane, mici jucării, bricege… Se jucau în „bumbi” sau „glicăre” (bile), se strecura pe neobservate, tiptil, până-i reuşea să răpească câte un bumb sau o bilă şi-o ştergea pe coş. Se aşeza apoi pe casă sau pe gard şi-i privea pe copii cu o satisfacţie drăcească.

Pe ai casei îi cunoşte pe toţi, ba îi ştia şi pe vecini. Se ducea cu mama la ierugă, când spăla cămăşile. În zilele călduroase se bălăcea în apă. Se uita în apă cu multă atenţie, îi plăcea să se privească în oglinda apei, întorcând ba un ochi, ba pe celălalt. Specula mereu să găsească ceva de furat.

Când plecam în oraş, mă urmărea din zbor. Se ducea înainte şi mă aştepta pe câte o casă din colţ. Când vedea pe care stradă am apucat, zbura până la colţul următor şi mă aştepta acolo. Aşa făcea şi cu ceilalţi din familie.

Câteodată, umblând prin oraş, ne trezeam cu ea că vine de pe undeva din zbor şi ni se aşeza pe cap sau pe umăr, ciripind dezmierdător cu glasul ei şoptit, spre surpriza şi hazul trecătorilor.

Venea după mine la şcoală, mă petrecea până la uşă şi apoi pleca. Mă urmărea şi când mă duceam la biserică, şi trebuia să fiu cu mare băgare de seamă să nu intre după mine.

Adeseori, când dădeam drumul la copii, în pauză, se înfăţişa şi ea. Sta pe acoperământul grajdului şi se delecta cu jocurile lor. Venea şi mi se aşeza pe umăr, dar o supărau copiii, când nu-i dădeau pace, şi-i certa în graiul ei de cârâit ascuţit.

Se ducea după fraţii mei la şcoală. A intrat şi în coridorul edificiului, spre spaima unora, cărora li se punea pe cap, crezând că-i vreo mătură. Se obişnuise să-l aştepte pe Achim, când ieşea de la şcoală. Se aşeza pe casa vecinului şi se uita în clasă. Câteodată se aşeza chiar în fereastră. Venea la oră fixă. Ştiau atunci copiii că în curând are să sune de plecare acasă.

Vara pleca cu noi la câmp. Primăvara urma pe Taica, purtând plugul, aduna viermi şi râme. De la o vreme, se plictisea şi venea acasă. Când ne duceam la sapă, la fân, la toate lucrările agricole, ne însoţea, găsea pe acolo mâncare, distracţii, admira frământările şi frumuseţile naturii… Se plictisea apoi şi se ducea acasă.

Era mereu activă. Zbura cu golumbii, umbla cu găinile, se ducea în zbor prin oraş, făcea câte o drăcie şi fugea în goana mare acasă. Câteodată aducea cu sine câte un păhărel, o ceşcuţă, mici bibelouri pe care le fura, intrând în case pe ferestre deschise. În câteva rânduri, ne-am urcat pe casa lui Tata Pavel, pe al cărui coş îşi avea depozitul obiectelor răpite, şi le-am adus jos, dându-le păgubiţilor.

Cu toate furturile sale, tot cartierul o îndrăgise. Oamenii se jucau cu ea, îi dădeau de mâncare. Pe copiii nu-i prea iubea, o necăjeau. Mai bine se înţelegea cu oamenii maturi.

Locuia în uliţa noastră un bătrân. La lucru nu se ducea, sta în pragul uşii cu pipa în gură ceasuri de-a rândul. Clari se ducea adeseori să stea cu el, să-l mângâie în singurătatea lui. I se aşeza pe genunchi şi se uita la el în ochi. El o dezmierda uşor pe spate şi ea-i vorbea încet: ca-ca-ca-ca.

Odată, Clari stătea jos, în faţa bătrânului, şi-l privea în ochi. Se uitau unul la altul… Moşul scoate apoi de la brâu o pungă de tutun şi se oferă să-şi umple luleaua. Cioara dracului stă nemişcată, privind la mâinile prietenului său. Deodată, se repede, îi smulge punga cu tutun şi-o duce în coş. A răbdat bietul bătrân toată ziua. A doua zi i-am adus punga înapoi.

Fura şi de la noi. Intra în casă pe fereastră, în bucătărie, în cămară. Eram mereu atenţi să nu ne înşele. Odată, vine mama cu o tavă de plăcintă fierbinte – cum o scosese din cuptor. Clari se repede din zbor şi împlântă ciocul în plăcinta ce ardea. A ţipat grozav de durere şi a stat toată ziua supărată în vârful grajdului.

În cursul verii, îşi făcuse obiceiul să doarmă în fereastra bucătăriei vecinului nostru, negustorul Novăcescu. Soţia sa îi dădea bomboane şi prăjituri. Se plimba adeseori şi prin prăvălie. Într-o zi, moare bunica negustorului, o femeie de peste 90 de ani. Lumea se adună la priveghi. Pe la miezul nopţii, sora soţiei negustorului intră în bucătărie să aducă ceva de mâncare, să servească, conform tradiţiei, celor ce privegheau. Întâmplător, aruncă ochii în fereastra bucătăriei, la cioara care se uita la ea liniştită, urmărindu-i mişcările. A scăpat farfuriile pe jos de s-au făcut ţăndări şi a scos un ţipăt îngrozitor, ca din gheara morţii. Au alergat oamenii din casă… Ce-i, ce s-a întâmplat?

– Au, au, vai de mine şi de mine, nu mai pot, mor, mor!…

– Ce-i, ce ai?

– Au!… Uitaţi-vă şi voi în fereastră! Baba! Strigoiul!… A venit baba strigoi! Uite-o cum mă străpunge cu ochii ei… Mă cheamă şi pe mine! Mor!

– Taci, dracului, năroado, îi strigă soru-sa. Ce strigoi? Tu nu eşti întreagă la cap. E cioara lu Nana Ileana lu Jumanca. Vine noaptea şi doarme aici, la fereastră. Ce dracu te-ai apucat să zbieri ca o apucată?

– Cum cioara lu Nana Ileana? Ce cioară?

– Uite aşa, are ea o cioară îmblânzită, umblă printre oameni, vine toată ziua şi pe la mine şi noaptea doarme aici, în fereastră.

– Facu-mi cruce cu amândouă mâinile! Cioară îmblânzită? Cine dracu o mai văzut aşa ceva? Să îmblânzeşti o cioară? A ieşit dracu pe pământ!

Şi biata femeie, speriată de strigoi, a rămas de poveste în oraş.

Am ţinut pe Clari vre-o doi ani. O ţineam noi şi mai mult, dar n-am mai putut. Ne puneam în duşmănie cu vecinii. Aveau oamenii dreptate. Nu puteau să stea mereu de veghe, să-şi păzească casele de hoţul zburător. Începuse să răpească pui de găină, boboci de raţă… Nu ştiam cum să ne scăpăm de ea, ori şi unde o duceam, la depărtări mari, venea drept acasă. Atunci, am dus-o la grădina din Dealul Potocului, i-am smuls aripile să nu mai poată zbura şi am lăsat-o în voia sorţii.

O întâlneam din când în când… O strigam. Răspundea, dar nu voia să mai vină la noi. O supărasem rău de tot. Până toamna, i-au crescut aripile. Zbura împrejurul nostru, se oprea pe câte un pom şi ne privea. O strigam, nu se mişca. Sta cu privirea fixă şi nu ne mai asculta.

În primăvara următoare, a venit împerecheată. Se apucaseră să-şi dureze un cuib într-un prun din grădina casei. I-am luat pe fugă, că ne gândeam cu groază la ravagiile ce le-ar fi făcut în puii vecinilor. A plecat în lumea ei.

Cioara noastră, Clari, a fost o mărturie de seamă, că nu numai omul are inteligenţă, sentimente… suflet. Şi, dacă le căutăm cu tot dinadinsul, găsim dovezi la tot pasul şi la toate vieţuitoarele, de neadevărurile propagate de atâţia oameni învăţaţi, că omul ar fi o fiinţă mai aleasă, că numai dânsul are… suflet, că toate celelalte fiinţe au numai instinct. Câţi dintre oameni nu sunt inferiori sufleteşte ciorii noastre sau chiar altor vietăţi mai reduse în însuşirile lor… Nu mai vorbim de câini, cai sau alte animale, superioare în isteţimea lor. Mulţi, mulţi de tot, am putea zice că mai bine de jumătate dintre oameni – făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – sunt mult inferiori acestor vietăţi necuvântătoare.

Poate numai în răutate, în păcătoşenie să nu-l ajungă pe om nici cele mai respingătoare animale sălbatice. În acestea excelează omul şi se situează deasupra tuturor…

Laurenţiu OvidiuROŞU