Nu, nu am fost membru de partid, mă refer la Partidul Comunist, cu toate că, la 27 de ani, câţi aveam în ’89, aş fi putut să fiu, şi încă cu vârf şi îndesat. Nu mă laud cu asta, fiindcă nu cred că am de ce, ci o spun doar ca pe o simplă constatare. Adevărul e că nici eu nu credeam o iotă din basmele cu care îmi împuiau urechile şi nici din doctrina de care, de fapt, comuniştii habar n-aveau, dar pe care eu o mai citisem, aşa, pe sărite, şi, pe de altă parte, nici ei nu se prea înghesuiau să mă facă membru de-al lor. Eram, nu văd de ce n-aş recunoaşte-o acum, aşa cum am făcut-o şi în tinereţe, exact contrariul a ceea ce căutau ei. Nu-mi păsa nici cât negru sub unghie de disciplină şi seriozitate, fiindcă, nu mai ţin minte prin ce deducţii, ajunsesem eu la concluzia că amândouă erau nişte măşti numai bune să-ţi ascunzi în spatele lor prostia şi incompetenţa. Ba mai făceam şi pe nebunul cât era ziua de lungă, comentam şi bombăneam mereu când mi se dădea ceva de făcut, dar până la urmă întotdeauna, absolut întotdeauna îmi făceam treaba, şi zic eu că mi-o făceam bine. Eram tânăr şi parcă-mi pusesem în minte să fac cât mai multe prostii cu putinţă, pentru ca atunci când oi îmbătrâni şi era cazul să-mi vină mintea la cap, să am de ce să zâmbesc. Şi cred că în mare măsură am şi reuşit.

Conştient, atunci, de toate metehnele astea, am stat în banca mea, n-am cerut niciodată nimic de la comunişti, dar nici n-am primit. Ei mă considerau un element total neserios, şi cred că aveau perfectă dreptate, dar numai până la un punct. În realitate, nu eram chiar atât de zurbagiu cum poate că lăsau să se înţeleagă apucăturile mele, şi nici nesimţit n-am fost niciodată. Dar nu-mi plăcea de ei şi pace, şi, cu cât eu le-o arătam mai făţiş, cu atât mai abitir mă luau ei cu duhul blândeţii, cu speranţa deşartă, aşa cum s-a dovedit până la urmă, că am să mă dau pe brazdă. Nu m-am dat. În schimb, îmi făcusem în minte un fel de ascunzătoare în care mă retrăgeam şi de unde le observam atent toate mişcările. Îi studiam cu mult mai multă atenţie decât mă credeau ei probabil în stare şi chiar îmi luam notiţe într-un carneţel murdar, fiindcă ştiam că, mai devreme sau mai târziu, am să scriu o carte despre toate astea. Câţiva ani am tot scris în el, până m-am plictisit şi l-am aruncat în fundul unui sertar.

Peste alţi câţiva ani, am avut ocazia să le spun de la obraz toate astea. Am pus mâna pe o bucată de cablu de vreun metru, fiindcă aşa am crezut eu de cuviinţă în momentele alea, şi am ieşit în oraş să fac revoluţia. Era în 20 decembrie 1989. N-am altoit pe nimeni cu el, dar l-am ţinut strâns în mână, mai ales atunci când pe deasupra capului îmi ţiuiau gloanţele. Nu mai ştiu ce am făcut cu cablul acela, l-oi fi aruncat, l-oi fi pierdut în vreo noapte când frica mă gâtuia, sau ziua în amiaza mare, când mă îmbrăţişam pe stradă cu necunoscuţi, nu mai ţin minte. Îmi pare rău după el, fiindcă a fost stiloul cu care am scris şi eu o literă de istorie.

Cum spuneam, n-am fost membru de partid şi nu mă laud cu asta. Toate gândurile astea m-au năpădit însă în urmă cu câteva ore, când, uitându-mă la televizor, am înţeles că ori n-au fost ei atât de răi, ori că am ajuns eu la vârsta aia la care îmi imaginam odată că am să zâmbesc amintirilor din tinereţe. Pe nu mai ţin minte ce canal, un fost director în CFR a fost întrebat câţi kilometri de cale ferată s-au construit din 1990 încoace. A lăsat capul în pământ şi a răspuns: „În total, reţeaua feroviară are 20.730 de kilometri, din care 10.777 sunt în exploatare. În ultimii 25 de ani, mi-e şi ruşine s-o spun, s-au făcut 12 kilometri de cale ferată în România”.

Şi mie mi-e ruşine s-o scriu. Drept care l-am citat.

Adrian CRÂNGANU