Adrian CRÂNGANU

Am crescut într-un bloc în care nu existau secrete. Avea 7 etaje şi 34 de apartamente, şi cred că mai mult de jumătate dintre ele aveau uşa la intrare deschisă de dimineaţa, de la 8, până seara, aproape de 10, dacă nu chiar până mai târziu. La noi intra oricine şi oricând voia, fără să sune sau să bată la uşă. Apăsa clanţa, simplu şi firesc, şi se simţea în bucătăria noastră ca în propria casă. Iar mie, ani întregi, ăsta mi s-a părut cel mai normal lucru din lume. Cele mai multe erau femei, cele care ne treceau pragul, şi veneau la mama ba după o cană de zahăr sau una de ulei, ba după o ceapă ori o căpăţână de usturoi ori un ou, câteodată aduceau vreo farfurie cu gogoşi ori clătite calde, iar uneori veneau pur şi simplu să vadă ce a făcut ea de mâncare şi nu se sfiau chiar să guste cu lingura, direct din oala aflată pe foc. Pe mine aproape că nici nu mă băgau în seamă. Eu pe ele, însă, da.

În felul ăsta, am avut ocazia să le observ atent pe fiecare în parte şi pe toate la un loc. Şi am înţeles că perioada aceea romantică a copilăriei mele nu a fost tulburată decât de certurile dintre vecine, lucru de care mie nu-mi păsa decât în măsura în care nu aveam voie să mă joc cu copilul femeii cu care nu vorbea mama. Când se împăcau ele, ne „împăcam” şi noi. Era o regulă pe care nimeni nu avea voie s-o încalce.

Ce voiam, însă, să spun… Abia mai târziu, peste ani buni, am încercat să fiu atent şi la motivele pentru care se iscau scandalurile. Cele mai multe – înţeleg acum – erau chiar mai copilăreşti decât cele pentru care ne încăieram noi, copiii. Şi tot mai târziu am realizat că, de fapt, atunci când veneau după o cană de ulei sau aduceau o farfurie de gogoşi, vecinele aveau grijă să-i şoptească mamei, în treacăt, ce spusese cutare sau cutare femeie din bloc despre ea. Era mai mult decât suficient ca să izbucnească scandalul când mama se întâlnea, la bancă, cu cea care o vorbise de rău.

Un alt motiv, dar asta a fost mult mai târziu, până nu demult chiar, era acela că dacă cineva spunea ceva afară, la banca din faţa blocului, nu găseai niciodată două femei care să înţeleagă acelaşi lucru. Pricepea fiecare ce putea, dar altceva decât celelalte, şi pe urmă se luau la harţă şi nu vorbeau cu lunile una cu alta. Anii au trecut, iar lor le-a fost parcă tot mai greu să înţeleagă ce se întâmpla în jurul lor. Se certau tot mai des şi nu vorbeau tot mai mult. Şi am mai observat că cel mai rău se ciondăneau când auzeau pe la televizor că li se măresc pensiile, dar nu ţineau niciodată minte exact nici cui, şi nici cu cât, dar mai ales se certau în perioda alegerilor. Atunci să te ţii discuţii! Veneau de la secţii şi unele spuneau c-au votat pentru primar şi consilieri locali şi judeţeni, altele puteau să jure că pentru senatori şi deputaţi, şi chiar pentru preşedinte. Întotdeauna, în ziua alegerilor ieşea o gâlceavă pe cinste. Degeaba copiii de atunci – oameni maturi acum – încercam să le potolim, ca să nu se mai certe, şi le spuneam că aşa ceva, toate deodată, nu se poate, nu există. Sau… În fine…