Dacă ar fi să caut o trăsătură care m-a însoţit mereu de-a lungul vieţii, fără să mă părăsească niciodată mai mult de două, trei zile, aş spune că aceea a fost şi una dintre cele mai mari metehne ale mele, şi anume faptul că am fost superstiţios. Am încercat, şi nu doar o dată, să mă vindec de boala asta, cu cele mai trăsnite tratamente care mi-au trecut prin minte, doar-doar o să reuşesc să renunţ la obiceiurile şi ritualurile cărora altminteri nu le găsesc absolut nici un rost, dar niciodată n-am reuşit cu adevărat. Cum am spus, poate m-am abţinut să le fac două zile, şi cred că nici alea de dimineaţă până seara, dar nu mai mult. Chiar şi acum, că sunt om în toată firea şi cel puţin jumătate din viaţă am tot scris, înainte să mă apuc de editorial îmi umplu stiloul, deşi câteodată abia dacă mai încap în rezervor o picătură sau două de cerneală. Şi mai am o sumedenie de gesturi mici pe care le fac, dar ăsta e cel mai important. Aşa, sunt sigur că o să iasă un articol care să-mi placă mie în primul rând.
Şi cred că tot de la superstiţii pleacă şi convingerea că sunt un om norocos. În privinţa asta n-am nici cea mai mică îndoială. Însă întotdeauna mi-am pus reuşitele mai degrabă pe seama întâmplării, decât să le consider un răspuns la rugăciunile pe care mi le-am îndreptat, demult, ce e drept, spre Divinitate, şi la care doar rareori am găsit ecou.
Şi, în ideea asta, cred că am avut noroc până şi-n ghinion, dacă 13 poate fi considerat un asemenea număr. Spun asta fiindcă, în 6 noiembrie, „7 Zile” a împlinit 13 ani şi, în afară de mine şi de alţi doi oameni, niciunul dintre cei pe care îi anunţasem ce am de gând să fac nu credea că am să scot ziarul mai mult de o lună, deci până prin decembrie 2008. Eu zic că a fost vorba doar de noroc, chiar dacă a trebuit, aşa cum se spune, să mi-l fac uneori cu mâna mea. Dar asta e o altă poveste, de care n-am timp acum. Acum, adică în 6 noiembrie, am preferat să deschid o sticlă cu propoziţii, să-mi torn un pahar de cuvinte şi să-l beau până la fund.
De-aici, însă, începe ghinionul, pe care îl accept, pentru că fără el nu mi-aş da seama cât de norocos sunt în rest. Partea urâtă, deci, e că, în amintirile mele, tot ce s-a întâmplat vreme de vreo două luni şi până mai ieri seamănă cu o secvenţă din filmul „Dictatorul”, cu gălăgia făcută de o mulţime uriaşă căreia Charlie Chaplin îi ia piuitul cu o strângere de pumn, de la tribună. Aşa s-a stins şi tărăboiul mut, pe care mai mult l-am simţit decât să-l aud, făcut de români în toată perioada asta în care, în parlament, la guvern şi mai ales în sediile de partid, politicienii nu şi-au luat ochii de pe sondaje şi nu şi-au dezlipit o secundă urechile de pe buzele antivacciniştilor, ca să le cânte-n strună, fiindcă-s mulţi câtă frunză şi iarbă şi nu care cumva să-l supere pe vreunul. Am amuţit cu toţii săptămâna trecută, când Marele Dirijor Tăcut a dat cu bagheta într-o minge de golf rătăcită pe scenă, a bătut pe urmă cu ea în pupitrul pe care-şi ţine partitura la care nici măcar nu se uită, şi a dat semnalul să înceapă uvertura operei de trei parale. Sala e goală şi o să fie şi mai goală la anul, când din ea au să mai plece, unii scârbiţi, alţii disperaţi, încă vreun milion de spectatori.
Ideea asta, acum, că am scris-o, mă cam pune pe gânduri şi mă face să mă-ntreb dacă eu însumi sunt laş sau erou. Adică, dacă mi-e frică să plec în Occident, să încep o altă viaţă acum, la aproape 60 de ani, sau dacă am un curaj ieşit din comun să rămân în ţara asta care…
Dar, până am să găsesc un răspuns, mai beau o propoziţie plină de pahare şi-mi torn o sticlă goală de cuvinte. Mă scuzaţi, dar mi se limbă plimba-n gură.
Adrian CRÂNGANU