Îmi amintesc că acum vreo 20 de ani, de fapt 19, ca să fiu mai exact, mă aflam la căpătâiul celui pe care l-am considerat cel mai mare jurnalist pe care l-am cunoscut vreodată. Era iarnă, iar eu eram oarecum nou angajat la ziar. T.J. murise, iar noi, vreo patru colegi care fuseserăm de serviciu în tipografie pentru ediţia de a doua zi, ne-am hotărât să mergem la priveghi, chiar dacă era binişor trecut de miezul nopţii. Acolo am mai găsit nişte rude apropiate şi cunoştinţe, nu multe, şi am stat şi noi cuminţi, cu mâinile împreunate în faţă, cum se obişnuieşte la morţi. În cameră era frig, ne ieşeau aburi din gură, şi cineva ne-a adus ţuică să ne mai încălzim. Ca să se afle în treabă sau poate din cauza ţuicii, cine mai ştie acum, unul dintre noi a spus că era de aşteptat ca T.J. să moară înainte de 60 de ani. Şi fiindcă nimeni nu înţelesese unde bătea, a explicat că niciun ziarist adevărat nu apucă pensia. Meseria îl roade, îl uzează, îl macină şi până la urmă îl omoară, fiindcă e una din cele mai grele, şi mai împuţite şi mai frumoase din câte există. Între noi, cei patru care ajunseserăm mai târziu, era şi un bătrânel care se pensionase de vreo trei ani, dar şefii îl mai ţineau prin redacţie să scrie mizilicurile de care toată lumea fugea. Cineva i-a spus celui care rostise sentinţa că Nea Cutare, bătrânul, a apucat pensia. „Păi atunci înseamnă că Nea Cutare n-a fost ziarist!”, a mai spus colegul nostru. Ne-am ascuns zâmbetele în spatele palmelor duse la gură. Ca la români, nuntă fără plâns şi mort fără râs nu există.
Nu e prima oară când îmi amintesc întâmplarea asta, dar în ultimul timp îmi revine mai des în memorie, fiindcă tot mai mult aud vorbindu-se despre pensii. Bunăoară, acum câteva ore, la televizor, vreo şase inşi au despicat firul de păr în patru, într-o emisiune lungă cât o zi de post, şi n-au ajuns la nicio concluzie. Mi-au spus, în schimb, ceea ce ştiam şi eu demult, că avem 5,3 milioane de pensionari şi 4,3 milioane de angajaţi care trebuie să ducă în spinare sistemul, lucru aproape imposibil. Şi că suntem singura ţară din Uniunea Europeană unde se întâmplă asta. Una dintre soluţii, spunea cineva, e mărirea vârstei de pensionare. Ar fi cazul, cred eu. Ţin minte că, în 1991, dacă nu mă înşel, mama a ieşit la pensie la 51 de ani, şi împreună cu ea, puhoi, câteva sute de mii, de aceeaşi vârstă. De-atunci, numai eu cunosc câteva sute de oameni care s-au pensionat la 50 de ani, fiindcă au muncit în condiţii deosebite. De unde! Au lucrat în birouri, la căldură, doar în hârtii erau trecuţi la condiţii grele. Dar au fentat Statul. Aşa le place să spună.
Iar mie îmi place să cred că ştiu bine situaţia pensionarilor, şi pentru asta nu trebuie să mă uit la statistici. Pentru mine e suficientă situaţia în care se găsesc vecinii mei din bloc. Pentru mine, ei, nu hârtiile şi cifrele, sunt România. Şi majoritatea, dacă nu toţi cei care lucrează, au salarii mult mai mici decât pensiile celorlalţi vecini ai mei. Unii chiar cu mult mai mici.
Acum, revenind la ideea de la început, tot amintindu-mi întâmplarea, m-am întrebat, de fiecare dată, cât sunt eu de ziarist. Până la pensionare, dacă o fi să fie la 65 de ani, mai am 14. Deci mai un pic şi am să aflu.
