Încercăm o revenire asupra evenimentelor ce au avut loc în Franţa, la 14 Iulie 1789, cu gândul de a sublinia importanţa lor pentru ţările europene şi a ne da seama ce a unit pentru totdeauna două naţiuni.

În acele zile de început ale Revoluţiei franceze, Garda Naţională comandată de La Fayette a înălţat Drapelul tricolor, simbol al Revoluţiei, pentru ca apoi să fie proclamată egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor, iar Adunarea să voteze Constituţia numită „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”. Constituţia francezilor afirma libertatea gândirii şi a tiparului, precum şi libertatea religioasă.

Poate că Puterile feudale europene ar fi fost învingătoare, cu toate consecinţele – revenirea la monarhia de drept divin şi anularea cuceririlor Revoluţiei –, dar Armatele franceze, animate şi de noul imn „LA MARSEILLAISE”, au ieşit învingătoare la Valmy, iar mai târziu sunetul tobelor va străbate întreaga Europă, aducând cu el ideile de libertate şi egalitate.

Ţările în care au pătruns mai mult ideile Revoluţiei franceze au fost cele pe care Napoleon Bonaparte le-a străbătut, geniul marelui împărat ducând Franţa în fruntea lumii. Naţiunile conduse de monarhi absoluţi se vor revolta, pentru a înlătura despotismul şi pentru a introduce regimul constituţional.

În cursul acelor evenimente care au răscolit Europa, şi noi, românii, aflaţi la poarta Orientului, vom intra în zona de influenţă franceză, căci ne aflam sub ocupaţia rusă, în timpul căreia Generalul Kutuzov spunea că „va lăsa românilor numai ochii cu care să plângă!”.

Începerea campaniei franceze din 1812 a determinat Rusia să-şi retragă pretenţiile asupra teritoriilor române ocupate, smulgând totuşi Basarabia. Ulterior, intenţiile şi atitudinea Franţei au fost evidente şi determinante pentru destinul nostru.

În urma Războiului Crimeei, prin Pacea de la Paris, ne-au fost restituite judeţele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), iar turcii nu mai aveau dreptul să trimită trupe în Principate.

Ţinând seama de sentimentele poporului, România intra în Primul Război Mondial alături de Franţa şi aliaţii ei. În timpul luptelor grele care s-au purtat, în ajutorul nostru a fost trimisă „Misiunea Franceză”, în frunte cu Generalul Berthelot. Misiunea a venit cu ajutor sanitar, echipament pentru înzestrarea armatei şi instructori, contribuind la victoriile eroice obținute de Armata Română în vara anului 1917, pentru ca mai târziu, în 1918, trupele franceze comandate de acelaşi General Berthelot să treacă Dunărea, iar trupele noastre, mobilizate din nou, i-au alungat pe germani din teritoriul ocupat şi s-au întâlnit victorios cu aliaţii la Bucureşti. Astfel s-a terminat pentru noi războiul care a dus la întregirea nemului românesc.

Rememorând amintirile legate de Ghiță Bona, cel care a făcut parte din Reuniunea de Cântări și Muzică din Caransebeș, luptând pentru păstrarea unității naționale și  care a fost, pe vremuri, liantul între intelectualitatea din oraș și oamenii de rând, reputatul istoric Liviu Groza consideră că momentul cel mai frumos din viața acestuia a fost sosirea Generalului Berthelot, în 1924, în Gara din Caransebeș. „Cum trenul a întârziat, Bona a fugit cu o trăsură până în centru, a cumpărat un braț de lumânări și i-a înmânat  fiecărui corist câte o lumânare. Astfel, când trenul ce-l aducea pe Generalul Henri Mathias Berthelot a intrat în Gara din Caransebeș, au fost aprinse toate lumânările și a fost intonat imnul Franței,« La Marseillaise», pe întuneric, doar cu lumânările aprinse. A fost ceva de vis… Generalul a coborât din tren, s-a alăturat corului și a cântat imnul țării sale”.

Totodată, nu este lipsit de importanţă să amintim şi poziţia Franţei, care a susţinut ca României să-i fie acordat statutul de ţară învingătoare, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În toate aceste perioade, Franţa a fost casa noastră primitoare, locul în care cei oprimaţi politic au continuat să lupte pentru libertatea şi fericirea românilor. Primii care au stabilit legăturile trainice sufleteşti au fost tinerii care au mers la învăţătură şi s-au întors de acolo cu idei liberale, erau „bonjuriştii” noştri, numiţi astfel de bătrânii conservatori. Ideile lor au fost repede preluate şi, astfel, am ales şi noi Drapelul tricolor, am organizat Armata după modelul francez, iar şefii de promoţie ai şcolilor noastre militare erau onoraţi să studieze la Saint Cyr. Artiştii şi scriitorii reîntorşi în ţară au adus cu ei curente novatoare, trecând la organizarea şcolilor, universităţilor, administraţiei şi justiţiei.

Preluând moda şi obiceiurile franceze, noi, românii, ne-am depărtat cu paşi repezi de influenţa orientală şi am mers alături de Europa modernă. Un istoric spunea că „Au iubit atât de mult românii tot ce era francez, încât spiritul de imitaţie devenise chiar un pericol…”. În decursul generaţiilor mulţi români doreau să meargă în Franţa, iar Bucureştiul era supranumit „Micul Paris”, cu localuri şi hoteluri cu nume cu rezonanţă franceză, stitul arhitectonic al multor construcţii imitând clădirile de pe malul Senei.

Dacă nouă, românilor, ne-a fost dat să cădem dincolo de Cortina de Fier, să trăim sub un regim care a urmărit minuţios să distrugă cultura şi trecutul nostru istoric, noi, cei născuţi în aceste vremuri de întuneric comunist, vrem a vă spune vouă, tuturor francezilor, că părinţii şi profesorii noştri şi-au făcut datoria. Aţi fost mereu în sufletul nostru şi ne reamintim entuziasmul cu care Franţa este întâmpinată de către România.

Ştim că n-am fost uitaţi, că Franţa a fost casă bună pentru emigranţii noştri politici, că nu aţi încetat să ne ajutaţi chiar şi atunci când totul părea inutil, ştim că sunteţi alături de tineretul nostru studios, ştim că ne sunteţi prieteni. VIVE LA FRANCE!

Doinel PUIU MĂRGINEANU