Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din ziua de 18 iunie 2009, a luat în examinare iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în legătură cu proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2010 ca „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”, în contextul aniversării în anul 2010 a 1685 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885).¹

Odată cu această hotărâre s-a statornicit şi un program-cadru cu importante implicaţii în apărarea dreptei credinţe, susţinerea activităţii misionar-pastorale, catehetic-predicatoriale, cultural-educative, a dialogului Bisericii cu societatea, precum şi necesitatea evidenţierii acestuia prin mijloacele media şi publicistice ale Bisericii noastre.

Din programul-cadru naţional bisericesc amintim acţiuni şi manifestări locale (media, publicistice, conferinţe, întruniri şi simpozioane pastorale, teologice, cultural-educative) pentru a sublinia importanţa Crezului Ortodox în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu contribuţia profesorilor de teologie, a specialiştilor, a preoţilor şi monahilor, o atenţie specială acordându-se receptării acestui program de către tineret; elaborarea şi publicarea unor volume care să cuprindă documente, studii şi imagini despre evenimentele comemorate, iar în Conferinţa pastoral-misionară din primăvara anului 2010 să se trateze subiectul intitulat „2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”.

Pentru Episcopia Caransebeşului, la cele două evenimente majore din viaţa Bisericii noastre se adaugă şi aniversarea în anul 2010 a centenarului instalării episcopului Miron Cristea la Caransebeş (1910-2010). Prin urmare, în Eparhia Caransebeşului, anul 2010 este şi „Anul omagial Episcop Elie Miron Cristea”.

Crezul Ortodox

Încă din vremea Bisericilor apostolice din Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Cipru şi Cezareea, existau simboluri de credinţă, folosite ca mărturisiri baptismale de creştinii acelor comunităţi.² Epoca sinoadelor ecumenice a cristalizat acele simboluri ale credinţei creştine, rezultând simbolul niceo-constantinopolitan, rămas până astăzi temelia mărturisirii credinţei creştin-ortodoxe.

Crezul niceo-constantinopolitan (sau Crezul Ortodox) este formularea pe scurt a credinţei, stabilită la primul sinod ecumenic (Niceea, 325) şi la al doilea sinod ecumenic (Constantinopol, 381). Crezul a fost rânduit de Sfinţii Părinţi de la cele două sinoade ecumenice pentru a combate ereziile vremii, în special arianismul, apolinarismul, macedonianismul şi hiliasmul.

Sinodul I ecumenic s-a deschis la Niceea, în 20 mai 325, şi a durat până la 25 august, acelaşi an. La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin, care a rostit cuvântul de deschidere şi de închidere a Sinodului. Şedinţele sinodului s-au ţinut în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub preşedinţia episcopilor Eustaţiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328).³

La sfârşitul dezbaterilor, părinţii sinodali au hotărât ca învăţătura formulată în Sinod să fie redactată într-un Simbol de credinţă, care are 7 articole. În Simbolul niceean, s-a fixat învăţătura despre Dumnezeirea Fiului, Cel ce este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut„, iar în partea a doua se anatematizează ideile principale ale lui Arie, ereticul ce a pricinuit convocarea sinodului. Arie spunea că Fiul a fost creat în timp din nimic, că este creat din altă substanţă sau fiinţă decât Tatăl şi este schimbabil.⁴ Simbolul niceean vine şi rosteşte: „Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii„.

Cu toate că Simbolul de credinţă niceean a devenit zidul de apărare al Ortodoxiei, precum şi cea mai precisă şi expresivă formulare a dreptei credinţe, arianismul n-a putut fi stăvilit imediat. Disputele ariene au continuat să tulbure Imperiul Roman încă o jumătate de secol, apoi s-a stins încetul cu încetul.⁵

Sinodul II s-a deschis în Constantinopol, la începutul lunii mai 381, şi a durat până la 9 iulie, acelaşi an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost: Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nysa, Amfilohie de Iconiu, Chiril al Ierusalimului şi Diodor de Tars.⁶

Sinodul a condamnat erezia pnevmatomahilor – a celor care învăţau greşit despre Sfântul Duh – şi apolinarismul, care nega integritatea firii umane a lui Hristos. Sinodalii au completat Simbolul niceean cu încă 5 articole de credinţă, care stabilesc învăţătura Bisericii despre Sfântul Duh şi despre Biserică. Aşa a luat naştere Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Recitarea regulată a Simbolului la Sfânta Liturghie a fost introdusă mai întâi la Antiohia, în 471⁷, apoi în întreaga lume creştină.

Ca operă a primelor două Sinoade Ecumenice de la care îşi trage şi numele, Simbolul niceo-constantinopolitan este cea mai importantă mărturisire de credinţă a Bisericii. În această mărturisire se fixează şi precizează credinţa Bisericii pentru apărarea vieţii în Hristos.⁸

Simbolul niceo-constantinopolitan a avut un rol esenţial în viaţa Bisericii încă de la început. Mărturisirea credinţei în Sfânta Treime şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, are o însemnătate fundamentală pentru viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte. Biserica şi-ar pierde identitatea ei, dacă nu ar mărturisi limpede acum sau în viitor această credinţă.⁹

Rolul Simbolului de credinţă în spiritualitatea Bisericii şi cu atât mai mult al Simbolului Niceo-Constantinopolitan, care a luat locul celorlalte şi a rămas în viaţa Bisericii până astăzi, este subliniat pregnant de către toţi marii cateheţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Sf. Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin etc. Aceştia arată importanţa covârşitoare a mărturisirii de credinţă, atât pentru naşterea omului în Hristos prin Sfintele Taine de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cât şi pentru întreaga viaţă a creştinului dreptmăritor.¹⁰

De fapt, Simbolul Niceo-Constantinopolitan e în întregime o expunere a istoriei lui Dumnezeu cu creaţia şi îndeosebi cu cea umană. ¹¹ (Va urma)

Hotărârea nr. 3630 din 10 iulie 2009.

² N. Ivanov, Simbolul ortodox al credinţei. Istoria şi importanţa lui., în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 9-10, Timişoara, p. 531.

³ Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1975, p. 230.

⁴ Ibidem, p. 231-232.

⁵ Ibidem, p. 232.

⁶ Ibidem, p. 243.

⁷ Ibidem, p. 245.

⁸ Diac. Asist. Ion Caraza, Simbolul Niceo-Constantinopolitan în viaţa şi spiritualitatea Bisericii, în „Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 3, Bucureşti, p. 433.

⁹ Ibidem, p. 434.

¹⁰ Ibidem, p. 436.

¹¹Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sinodul II Ecumenic şi Simbolul Niceo-Constantinopolitan, în „Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 3, Bucureşti, p. 371.

† Lucian

Episcopul Caransebeşului

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sinodul II Ecumenic şi Simbolul Niceo-constantinopolitan, în „Ortodoxia” an XXXIII (1981), nr. 3, Bucureşti, p. 371.