Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române
Autocefalia Bisericii Româneşti, un alt eveniment comemorat în anul 2010, este de mare însemnătate pentru istoria noastră naţională. Biserica Ortodoxă Română şi-a dobândit autocefalia în anul 1885, prin semnarea obişnuitului „Tomos” de recunoaştere a acesteia, de către Patriarhul Ioachim al IV-lea al Constantinopolului, la 25 aprilie 1885. Prin recunoaşterea acestui statut, Biserica noastră a obţinut în întregime atributele pe care le include termenul de autocefalie, adică conducerea de sine şi independenţa administrativ-jurisdicţională faţă de orice alte Biserici Ortodoxe, cu care este egală în drepturi, însă cu care rămâne în interdependenţă din punct de vedere dogmatic, canonic şi liturgic. Este, administrativ şi canonic vorbind, anul naşterii Bisericii Ortodoxe Române ca Biserică de sine stătătoare.
Autocefalia, în termeni juridico-bisericeşti, însemnă „independenţa administrativă, jurisdicţională a unei unităţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază sinodală faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul ortodoxiei ecumenice”1. În cazul Bisericii Ortodoxe Române, este vorba despre independenţa ei faţă de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.2
Autocefalia are începuturi mai înainte de anul 1885, anul recunoaşterii ei. La 3 decembrie 1864, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române (Decretul 1703) specifica în articolele 1 şi 3 că: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina” şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului”. Prin acest decret, Statul Român prevedea şi susţinea autocefalia Bisericii sale.3
Deşi pe plan intern, Autocefalia Bisericii Româneşti era pronunţată, urma procedura canonică prin care Patriarhia din Constantinopol trebuia să recunoască această autocefalie. Cu toate demersurile de recunoaştere făcute de Alexandru Ioan Cuza şi de ierarhii români, Patriarhul ecumenic Sofronie III (1863-1866), supărat mai ales pentru secularizarea averilor mănăstireşti, n-a recunoscut Autocefalia Bisericii Româneşti.
Demersurile Bisericii noastre pe lângă Patriarhia Ecumenică au continuat şi sub Patriarhii Antim VI (1871-1873) şi Ioachim III, dar rezultat favorabil nu s-a putut obţine decât în vremea Patriarhului Ioachim IV (1 octombrie 1884-14 noiembrie 1886), un ierarh echilibrat, care cunoştea bine situaţia existentă între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Română.4
În februarie 1885, membrii Sfântului Sinod au delegat pe episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului şi pe episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos (1879-1886) să alcătuiască o scrisoare Patriarhului Ioachim IV, în care să ceară recunoaşterea independenţei bisericeşti. În 25 aprilie 1885, Patriarhul Ioachim IV a convocat Sinodul Patriarhal, iar după ce, formal, a luat cunoştinţă de cuprinsul lor, a decis „… să recunoască formal Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române”.5
În aceeaşi zi (25 aprilie 1885), Patriarhul Ioachim IV a trimis enciclice Patriarhatelor din Răsărit, precum şi Bisericilor Ortodoxe autocefale, aducându-le la cunoştinţă că a recunoscut şi Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
La scurt timp (în 1 mai 1885) a avut loc şedinţa Sfântului Sinod în care s-a luat act de Tomosul de autocefalie şi de conţinutul scrisorilor trimise de la Constantinopol. În mesajul de deschidere, regele Carol I şi-a exprimat bucuria că recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române s-a înfăptuit pe vremea sa şi cu sprijinul susţinut al guvernului ţării.6 Tot atunci, mitropolitul primat a înştiinţat şi celelalte 11 Biserici Ortodoxe autocefale – existente pe atunci – despre recunoaşterea Autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia ecumenică. S-au primit de îndată scrisori de răspuns şi felicitări.7
Recunoaşterea, în mod formal, a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 25 aprilie 1885 a constituit un pas important şi o nouă etapă în devenirea Bisericii Ortodoxe Române.8
Centenarul instalării episcopului Miron Cristea la Caransebeş
Cel de-al treilea episcop al Caransebeşului, Miron Cristea, a fost ales la 4 decembrie 1909, în urma sinodului ce s-a convocat cu acest scop.9
Ceremonia hirotoniei a avut loc marţi, a treia zi de Paşti, la 3 mai 1910, la Sibiu, iar instalarea în Scaunul episcopal a avut loc în Duminica Tomii, 8 mai 1910.10
La Caransebeş, episcopul Miron Cristea a desfăşurat o amplă şi energică activitate de promovare a culturii naţionale, a căutat să răspundă tuturor problemelor ivite în cuprinsul eparhiei, acţionând cu un spirit viu, plin de iniţiativă, şi cu mult simţ organizatoric.11 A lucrat cu râvnă pentru luminarea clerului şi poporului din eparhie, pentru ridicarea moralului şi întărirea disciplinei preoţilor şi pentru dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti, culturale şi economice.12
Pe plan naţional, s-a remarcat prin sprijinirea activă a luptei pentru emanciparea naţională a românilor transilvăneni şi participarea la evenimentul Marii Uniri înfăptuite la 1 Decembrie 1918.13
În ziua de 31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeş ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României. Alegerea episcopului Miron Cristea reprezenta în acea vreme un adevărat simbol al unirii tuturor românilor şi consfinţirea unirii politice a Transilvaniei cu România. A doua zi, în 1 ianuarie 1920, la Palatul Regal a avut loc ceremonia învestirii noului mitropolit primat, regele Ferdinand încredinţându-i Toiagul arhipăstoresc, simbol al autorităţii chiriarhale şi al înaltei demnităţi ierarhice.14
Prin această alegere şi prin întreaga sa activitate, Miron Cristea a devenit un simbol al românilor de pretutindeni.
Episcopul Miron Cristea este pentru Episcopia Caransebeşului nu doar un fost episcop şi un simbol românesc. El este şi ctitorul moral al noii Catedrale Învierea Domnului, fiind primul episcop al Caransebeşului ce a ridicat problema construirii unei noi catedrale în oraşul de reşedinţă. Visul episcopului Miron Cristea este împlinit acum, la 100 de ani de la începutul păstoririi sale la Caransebeş. În cinstea acestui eveniment, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom târnosi în acest an noua Catedrală a Caransebeşului, ca omagiu şi pioasă amintire adusă primului patriarh al României pentru activitatea strălucită pe care a desfăşurat-o în Episcopia Caransebeşului.
† Lucian
Episcopul Caransebeşului
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre Autocefalie, în „Ortodoxia”, VII (1956), nr. 3, p. 373, apud Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 667.
2 ***, Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 667.
3 Ibidem, p. 668.
4 Ibidem, p. 671.
5 Nicolae Şerbănescu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul centenarului 1885- 25 aprilie – 1985, în „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985″, Bucureşti 1987, p. 128, apud ***, Biserica în misiune…, p. 672.
6 ***, Biserica în misiune…, p. 673.
7 Ibidem, p. 131.
8 Ibidem, p. 674.
9 Nicolae Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940, p. 44-47.
10 Pe larg în Foaia Diecezană. nr. 17 / 25 aprilie 1910, p. 1-6.
11 Ioan Mâţu, Marciana Corici, Mironică Corici, Foaia Diecezană – Caransebeş (1886-1918), Aspecte socio-culturale, Ed. Helicon, Timişoara, 1999, p. 130.
12 Ilie Şandru, Valentin Borda, „Patriarhul Miron Cristea”, Casa de editură Petru Maior, Târgu-Mureş, 1998, p. 95.
13 Pe larg la Ion Rusu Abrudeanu, Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea, Înalt Regent, Omul şi faptele, Bucureşti, 1929, p. 272-278.
14 Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Editura I.B.M. al B.O.R., 427-428.
