Un prieten bun, gazetar şi el, un excelent om de radio, domeniu în care am lucrat şi eu câţiva ani şi unde de fapt l-am şi cunoscut, m-a întrebat, acum ceva vreme, dacă am vreo explicaţie pentru faptul că presa on-line este, sau e doar impresia cu care trăieşte el, superficială. M-a cam pus pe gânduri întrebarea lui, pentru că ştiam că el însuşi are un asemenea ziar pe internet. Cum, pe de o parte, era noaptea târziu, şi pe de altă parte discuţia am purtat-o la telefon, n-am prea vrut să mă întind la vorbă şi i-am spus doar câte ceva din ceea ce cred eu că face din presa on-line altceva decât e presa tipărită.
Am început cu ceea ce mi s-a băgat şi mie în cap în prima săptămână de lucru la ziar, în urmă cu 25 de ani. Atunci, gazetarii bătrâni, care, între noi fie vorba, erau mai tineri decât sunt eu acum, dar arătau cu toţii ca nişte moşi cu un picior în groapă, m-au luat deoparte şi mi-au explicat cu multă răbdare, pentru că pe-atunci timpul nu se grăbea cu nimeni, că eu am şi noroc, şi ghinion că am ales presa scrisă. Cum probabil că am ridicat din sprâncene, au adăugat că un ziar are marea calitate de a face ca informaţiile să fie mai bine asimilate de creier, de zece sau douăsprezece ori mai bine, ziceau ei, decât dacă omul le aude la radio sau le vede la televizor. Cică aşa a construit Dumnezeu creierul omenesc. Comparaţia s-a oprit acolo, pentru că pe vremea aceea cuvântul computer exista doar în filmele cu marţieni şi singurul calculator din redacţie ocupa doi pereţi de sus până jos la Contabilitate, era tot numai din fier şi oţel, făcea doar adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea, şi dacă-i dădeai să extragă un radical, îşi dădea, cu siguranţă, duhul, iar noi rămâneam cu salariile neluate. Partea proastă cu presa scrisă era că trebuia să spui întotdeauna numai şi numai adevărul, sau cel puţin să fii pe-aproape. Dacă o luai pe arătură, venea omul cu ziarul făcut sul, ca dovadă, îţi dădea cu el în cap până-i treceau nervii, sau, mai rău, te dădea în judecată şi-atunci o-ncurcai rău de tot, lucruri care cu radioul şi cu televizorul clar că nu se puteau întâmpla, fiindcă în cazul lor ştirile pe-o ureche intrau şi pe cealaltă ieşeau, fără să zăbovească în minte suficient timp încât să le reţii. Şi, în plus, ele nici nu se puteau face sul.
Acum, sincer să fiu, nu ştiu cât de adevărată e povestea cu felul în care a construit Dumnezeu creierul omului, n-am stat s-o verific şi nici nu prea aveam cum, dar în cazul meu teoria e perfect valabilă. Şi, în mare, cam aşa i-am spus prietenului meu la telefon că văd eu lucrurile. Am tăcut, însă, în privinţa altor chestiuni, iar una dintre acestea ar fi că, de fapt, toţi ziariştii de presă on-line au încercat, la început, să-şi facă un ziar tipărit. Nu contează de unde ştiu, dar ştiu sigur! Din păcate pentru ei, lucrul ăsta e extraodinar de greu de dus la bun sfârşit. Mie mi-au trebuit cinci ani, fiecare cu câte 365 de zile, uneori şi nopţi, de stat lângă un profesionist adevărat până să învăţ asta. Şi, când au văzut că nu le iese, au ales soluţia mult mai comodă a publicaţiei on-line. Aici nu trebuie nici să grupezi articolele tematic, nici după mărime, nici după importanţa lor, nici să calibrezi şi să bibileşti pozele şi să le aşezi în pagină ca să dea bine, aici nu trebuie să aplici niciuna dintre cele vreo 75 de reguli care te învaţă cum să construieşti o pagină de ziar pentru ca ea să placă ochiului cititorului. Pe internet doar te grăbeşti să pui informaţia şi atât. Peste două zile, n-o mai vezi pe ecran. Pe când ziarul rezistă timpului. Chiar şi făcut sul.
Iar articolul acesta ştiu sigur că va rămâne adânc întipărit în mintea cititorilor. Mai ales a celor care au ziare on-line.
Adrian CRÂNGANU
