Într-o zi, nu demult, am făcut o călătorie la Timişoara. Prima imagine ce mi-a atras atenţia a fost a unui călător rătăcit pe peronul Gării de Est a orașului. Trenul a sataţionat câteva minute bune acolo, până să se hotărască să-și târască trupul împovărat de călători spre gara Timişoara Nord.
Străinul rătăcit pe peronul gării părea dezorientat. Stătea câteva momente într-un loc, pe urmă făcea câţiva paşi la dreapta, ca să se răzgândească brusc şi să facă tot pe atâţia paşi la stânga. Din când în când, se întorcea pe loc, aruncându-şi privirea în toate părţile, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva care nu se îndura să ajungă mai repede. În mână strângea un ziar.
Trenul a plecat şi a lăsat în urmă imaginea străinului ce nu-şi găsea locul, a străinului ce aştepta ceva nedefinit, a străinului ce strângea în mână un ziar ca şi cum ziarul acela ar fi fost o comoară de mare preţ.
Când am ajuns în gara Timişoara Nord am coborât în grabă din tren şi am pornit să-mi rezolv problemele pentru care venisem aici.
Mult timp nu am dat atenţie agitaţiei din jur. Fiecare îşi vedea de treburile lui, dar fiindcă timpul s-a dovedit în acea zi îndurător, în cele din urmă mi-am permis să observ forfota ce se rotea ca un cerc nedefinit, cuprinzând, ca într-o plasă de păianjen, totul.
Furnicarul de oameni se mișca haotic. Părea că doreau ceva, dar nu înţelegeau ce anume. Unii intrau în clădiri uriaşe şi după câteva clipe ieșeau descumpăniţi. Alţii păreau a face cumpărături, căci plimbau sacoşele prin magazine. Unde şi unde, câte un trecător se sprijinea de vreo bancă pentru a-şi aduna gândurile zăpăcite de prea multe informaţii. Bulversaţi de încărcătura unei zile de muncă, funcţionarii publici îşi purtau servietele şi se refugiau tăcuţi într-un mijloc de transport.
Totul părea să îmbrace acel iz care l-a dus pe Gavrilescu „La ţigănci“. Derutat, personajul lui Mircea Eliade fuge într-un loc straniu şi caută ceva, probabil pe nemţoaica pe care o refuză, pentru că i-ar fi amintit de Hildegard, de adevărata dragoste. Probabil roiul din jurul meu căuta „nemţoaica“ şi n-o găsea, în încercarea de a ghici ţiganca.
Am intrat câteva clipe în Catedrală. Interiorul ei era dominat de semiîntuneric. De multe ori am intrat aici şi am simţit o neasemuită pace. În acea zi, o răceală nedesluşită părea să sfideze căldura luminii de altădată. Din Catedrală păşeam de fiecare dată luminată de energie, pentru rezolvarea oricăror probleme și atingerea oricăror năzuinţe. În acea zi am intrat în Catedrală după ce mi-am atins obiectivele călătoriei, am intrat pentru a aduna linişte în suflet şi a spune un mulţumesc, dar semiîntunericul, răcoarea dintre ziduri, total opusă căldurii de afară, m-a încurcat şi mai mult.
La finalul zilei am concluzionat că trăiesc într-o lume confuză, o lume ce nu mai deosebeşte lumina de întuneric, o lume ce roieşte, dar nu-şi găseşte scorbura, esenţa vieţii, o lume ce refuză să găsească „nemţoaica“, pe „Hildegard“, pentru a putea fi fericită, o lume nemulţumită, egoistă, rătăcită în labirintul propriilor probleme, o lume ce nu acceptă să vadă lumina de pe chipul dragostei, pentru că doar dragostea rezolvă orice nelămurire. „Există o forţă extrem de puternică, pentru care, cel puţin până în prezent, ştiinţa nu a găsit o explicaţie formală. Este forţa care include şi guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în Univers, şi încă nu a fost identificată de noi. Această forţă universală este iubirea. […] Iubirea este Lumina, care îi luminează pe cei ce o oferă şi o primesc. Iubirea este gravitaţie, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atraşi de alţii. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun şi oferă umanităţii şansa de a nu pieri în propriul egoism orb. […] Această forţă explică totul şi oferă sens vieţii“, spunea nimeni altul decât Albert Einstein.
Până ce omul nu este de acord să descopere „nemţoaica“, iubirea, nu poate trece dincolo de zid şi rătăceşte confuz prin labirintul vieţii…
Ana-Cristina POPESCU
