Cred că nu sunt multe lucrurile de care am fugit în viaţă, dar unul dintre ele sigur e şefia. De cele mai multe ori am reuşit să fiu mai iute de picior decât ea, dar câteodată m-a mai şi prins din urmă. Mi-e greu să explic de ce sunt aşa, însă în niciun caz nu e vorba de comoditate sau că mi-ar fi frică de răspundere. Nici gând de-aşa ceva. Din umbra şefilor, unde am mai acceptat, câteodată, să stau, am luat asupra mea riscuri pe care ei nu şi le asumau şi am hotărât în locul lor. Dar cred că nu mi-a plăcut niciodată să ies în faţă. Asta ar fi o explicaţie pentru locul acela ferit, la umbră, unde prefer să mă retrag. Alta ar putea fi aceea că, neplăcându-mi să primesc ordine, nu-mi place nici să dau. Dar mai sunt şi altele, lucruri şi întâmplări despre care nu-mi place să vorbesc fiindcă ţin de greşeli din trecutul meu şi aş prefera să rămână îngropate acolo.
Am stat însă mereu în preajma şefilor, şi nu pentru că eu mi-aş fi dorit asta, ci fiindcă ei au vrut aşa. Am fost, vrând-nevrând, atent la toate gesturile lor, la toate cuvintele şi tonurile pe care le foloseau, încât, după vreun an petrecut în birou cu ei, cred că aş fi putut să le ţin locul fără nici cea mai mică problemă, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei erau acolo doar de decor. Foarte multă vreme am fost un fel de şef fără portofoliu, dar de data asta fiindcă eu am vrut aşa. Şi cred că ştiu cam tot ce se poate şti despre şefie.
Îmi amintesc că acum vreo zece ani, colegul cu care lucrasem în acelaşi birou suficient de mult încât să ne săturăm unul de celălalt, şi cu toate astea rămăsesem prieteni, a fost numit şef. După două zile l-am tras deoparte şi i-am explicat că, dacă vrea cu adevărat să fie ascultat, trebuie să înveţe meseria de şef. L-am învăţat ceea ce credeam eu că sunt lucruri bune, fiindcă în minte îmi construisem un fel de portret-robot pe care îl completasem exact cu ceea ce le lipsea şefilor de dinaintea lui. Bineînţeles că el n-a ţinut cont de niciunul dintre sfaturile mele, aşa că a rezistat cu succes în funcţie vreo doi ani.
Dar m-am luat cu vorba şi nu prea mi-a mai rămas spaţiu să scriu despre ce e mai important. Adică despre şefii unor supermarket-uri. Oamenii ăştia – am tras eu concluzia – sunt o specie aparte. Aşa cum am spus, am ochiul format la şefi şi cred că n-am greşit cu o iotă când am spus asta. Mult timp, atunci când am început studierea lor mai atentă, n-am înţeles de ce se lipsesc cu atâta uşurinţă de angajaţi. De multe ori, la casă, mă enervam când vedeam câte-o fătucă bleagă ori vreun tânăr tont care abia-mi numărau banii şi-mi dădeau restul. Peste două zile nu mai erau, dar erau alţii, mai împiedicaţi în gândire şi-n mişcări decât primii. Peste două zile alţii, peste o săptămână alţii, şi tot aşa. Până la urmă, unul dintre tinerii aceia pe care i-am făcut tonţi m-a lămurit. Salariul era absolut jenant, munceau pentru el şi 17 ore pe zi, la casă şi la aranjat marfa pe rafturi după închidere, şefii îi făceau cum le venea la gură dacă cumva îndrăzneau să le pice ochii-n gură de somn şi aveau întotdeauna grijă să le arate că au pe birou 300 de CV-uri care abia aşteaptă să fie răsfoite. Şi, în general, teancul scădea cam cu două sau trei în fiecare săptămână şi se îngroşa cu alte trei sau patru CV-uri, fiindcă lumea nu are de lucru.
De ce am scris toate astea? Pentru că, poate, atunci când, la casă la vreun supermarket, o fată bleagă sau un băiat tont vă dau restul prea încet, o să vă gândiţi, măcar o secundă, că unora le pică ochii-n gură de somn şi că, în spate, într-un birou, şeful cel mare tocmai citeşte, îngândurat profund, ca un adevărat şef ce este, un CV din grămada de 300.
Adrian CRÂNGANU
