Dacă am crezut? Cred că da, cu toate că în cale am întâlnit infinit mai multe obstacole decât trambuline. Aşa mi-am propus mai demult să încep articolul atunci când ziarul va ajunge la numărul 500, şi asta am şi făcut. Recunosc că, pe lângă faptul că mi-am repetat mereu fraza în gând, ca să n-o uit, mi-am şi notat-o pe un petic de hârtie pe care l-am pus bine, ca să fiu sigur că n-am să greşesc vreun cuvânt. Nu mai ştiu exact când mi-a trecut prin minte începutul ăsta, dar cred că eram într-un moment în care, în loc să mă bucur că 7 Zile împlineşte azi 500 de ediţii şi face acuşica, adică la începutul lui noiembrie, 10 ani, eu mă răfuiam de zor cu ceva sau cu cineva.

Spun asta pentru că ziarul ăsta a fost mereu o luptă, încă de la primul număr. Mi-aş fi dorit din suflet să fie totul frumos, ca-n cărţi sau ca-n filme, dar adevărul e că, în momentele acelea, nu eram deloc sigur că am să scot numărul următor. Calculatorul mi se stricase chiar în seara în care am trimis prima ediţie la tipografie şi nu ştiam dacă mi s-au salvat articolele pe care le ţineam în rezervă şi nici şabloanele cu formatul paginii. Colac peste pupăză, unul dintre redactori mi-a spus că-şi găsise de lucru la un alt ziar, mult mai sigur decât 7 Zile, ceea ce nici nu era prea greu în clipele alea, iar tehnoredactorul mi-a cerut un salariu pe care, ca să i-l pot da, ar fi trebuit să-mi vând apartamentul. Am rămas, aşadar, aproape singur, şi prin urmare facerea lui a fost un pariu nu cu mine însumi, cum se spune de obicei, pentru că pe acelea le-am cam câştigat, ci cu cei care m-au lăsat de izbelişte ori au zâmbit când au auzit ce planuri am pentru Caransebeş, unde, cel puţin în ultimii 50 de ani, niciun ziar n-a trăit mai mult de o lună, maximum două. Am avut însă doi oameni care au crezut în el, şi cu mine trei, şi asta a fost de ajuns. Împreună l-am îngrijit atunci când i s-a făcut rău, împreună l-am bandajat când s-a rănit şi tot împreună i-am făcut respiraţie artificială atunci când aproape că nu mai dădea semne de viaţă.

Ştiu că ar trebui să mă bucur, dar îmi vine greu când mă gândesc la toate câte le-am trăit împreună. În loc să beau un pahar de ceva, prefer să-mi trag sufletul, fiindcă mâine o iau de la capăt şi sunt obosit. De parcă nu mi-ar fi fost de ajuns oamenii cu care mă luptam, la un moment-dat am pornit un război chiar cu Dumnezeu, dar n-are rost să intru în amănunte, pentru că sunt sigur că, măcar o dată-n viaţă, toţi ne-au luat la harţă cu El. Între timp, eu am încheiat un armistiţiu în care, probabil, tragem cu coada ochiului unul la celălalt. Cele 500 de numere şi 10 ani de ziar m-au făcut să-mi pierd credinţa în multe lucruri, dar, deopotrivă, şi să descopăr valori în faţa cărora înainte, după ce că eram orb, mai închideam şi ochii.

E adevărat că în tot timpul ăsta de care vorbesc am văzut lucruri atât de urâte încât aş fi vrut să le smulg din lume, ca să nu mai rămână nici urmă de ele pe faţa pământului. Am fost, în aceeaşi măsură, şi martorul unor întâmplări minunate, şi nu exagerez deloc când spun asta, în faţa cărora, ca să nu lăcrimez, am înghiţit mărunt şi des în sec. Despre ele, mai ales, am scris, fiindcă am vrut ca editorialul să fie un dreptunghi de lumină, o fereastră spre cer în cenuşiul paginilor de ştiri, de prea puţine ori frumoase, din ziar.

Azi, însă, cred că nu prea mi-a reuşit. Ajuns la sfârşit, dacă nu aţi observat, aş vrea să vă atrag atenţia că mi-am schimbat fotografia din dreapta, de sub titlu. Mi-am stins ţigara şi am socotit că e vremea să gândesc, după cum foarte uşor se poate vedea. Acum, mototolesc bileţelul pe care am scris fraza de la început şi, ca să fiu în ton cu noua poză, îmi frământ mintea să mai scot una. Pentru numărul 1000.

Adrian CRÂNGANU