Adrian CRÂNGANU
Cum e oare posibil ca o ţară cu vreo 20 de milioane de locuitori să aibă 8 milioane de asistaţi social? Nu ştiu, nu-mi dau seama. Mie mi se pare de necrezut, însă hârtiile oficiale asta spun. Eu zic că toate ni se trag de la faptul că ne credem şmecheri. Fiindcă niciun popor nu cred că-şi fură singur căciula mai în văzul lumii şi mai ziua în amiaza mare decât noi.
Recunosc cinstit, nu ştiu mare lucru despre ceea ce înseamnă un asistat social, dar cam bănuiesc ce. În cea mai mare parte presupun că e vorba de handicapaţi, şi mi-e greu să-mi închipui că aproape jumătate dintre români sunt aşa. Eu mai spun o dată că doar ne credem şmecheri şi descurcăreţi, şi că sigur suntem doar egoişti şi lipsiţi de caracter. Şi corupţi cât cuprinde, asta era să uit. Mereu am văzut şi am ştiut, dar n-am luat în seamă, că în jurul meu o mulţime de cunoştinţe primeau, pentru te miri ce, bani de la Stat. Majoritatea erau bune de muncă, dar preferau să stea acasă, să aibă grijă de vreo rudă care îşi câştigase privilegiul de a fi declarată cu handicap şi care, în cel mai rău caz, se uita în cruci sau se bâlbâia. Am trecut însă mereu pe lângă acei oameni fără să mă gândesc dacă meritau sau nu banii cu pricina. Nu mă interesa, nu era treaba mea.
Acum, însă, văd altfel lucrurile. Nu mă iau după ce spun unii şi alţii, ci doar după întâmplările pe care le-am trăit personal. Am mai spus, cred, că eu am stat rar prin spitale, dar, atunci când am făcut-o, am stat întotdeauna mult. Cu lunile, cel mai adesea. Şi n-am ascuns nici faptul că, de-a lungul timpului, statutul de ziarist mi-a adus o mulţime de avantaje. N-am să le înşir aici, aşa cum n-am să amintesc nici toate ponoasele pe care le-am tras în calitate de jurnalist. Am să spun doar că, aproape de fiecare dată, mi s-a dat un pat într-o rezervă. Acum vreo zece ani, am împărţit-o cu un bărbat care, prima oară când l-am văzut, mi-a dat fiori pe şira spinării. Era cât un munte, foarte brunet şi avea o privire pe care, îmi închipuiam eu, doar diavolul în persoană putea s-o aibă. Cu toate astea, pe mine mă proteja de oricine şi de orice şi-mi purta o grijă aproape părintească, cu toate că eram cam de-aceeaşi vârstă. N-am înţeles niciodată de ce, cum n-am înţeles de ce nici măcar n-am tresărit când, după ce am ieşit din spital, am aflat adevărul despre el: era sănătos-tun, dar omorâse un om undeva în Occident (nu mai ţin minte dacă în accident de maşină sau aşa, pur şi simplu) şi mituise doctorii să-l ascundă o vreme în spital.
Anul trecut, am fost, din nou, foarte bolnav. Atât de grav, încât, recunosc acum, de câteva ori chiar am crezut că o să mor. Nu exagerez nici măcar cu o literă când spun asta. În jurul meu, pacienţii erau scoşi la pensie de boală de parcă veneau mutilaţi de pe front. Unii dintre ei erau atât de sănătoşi încât cred că au să trăiască încă o sută de ani de acum înainte. Totuşi, când am întrebat ce se va întâmpla cu mine, şi aflând că sunt ziarist, doctorii mi-au prelungit la nesfârşit concediul medical. Mai mult chiar decât prevedea legea.
De aia spun că îmi vine greu să cred că aproape jumătate dintre români sunt handicapaţi. Doar dacă şmecheria e un handicap. Şi, uitându-mă atent în jur, încep să cred că e. Poate cel mai grav dintre toate.
