Controversatul personaj Petru Turnea, haiduc întârziat al secolului XX, poreclit în sat „Mantu”, s-a născut la poalele Muntelui Ţarcu, în localitatea Bolvaşniţa, la 27 februarie 1893, din părinţii: tatăl, Petru (născut la 1 martie 1870) şi mama, Maria (născută la 12 august 1873), ca primul născut al familiei Turnea, de la nr. 66.
Fiind dintr-o familie numeroasă de ţărani săraci şi cu mulţi copii, Petru a făcut puţină şcoală, doar trei clase primare la şcoala din sat, sub îndrumarea învăţătorului Ion Ghergulescu (învăţător în Bolvaşniţa, între anii 1899-1907).
A fost un tânăr de talie mijlocie, robust, blond, cu ochii verzi, cu un caracter dârz şi ingenios şi cu un curaj aparte, capabil să facă orice.
De tânăr, pentru a câştiga bani pentru familie şi fraţii mai mici, se angajează ca muncitor la Fabrica de cherestea „Mundus”, de la Balta Sărată. După câţiva ani de muncă grea cu ţapina la buşteni, este accidenat grav de un lemn în cădere, la piciorul drept, suferind două fracturi, şi, neavând posibilitatea de a se trata, a rămas cu un picior mai scurt.
A fost căsătorit cu Ancuţa lui Ciurar, din Vălişoara (născută la 9 mai 1896), iar cununia religioasă a fost oficiată la Biserica din Bolvaşniţa, la 15 iunie 1919, de pr. Ioan Munteanu. Au avut împreună o fetiţă Maria, născută în 1920, dar care a murit la numai două luni după naştere.
Văzând nedreptăţile vremii, sărăcia şi greutăţile în care trăia familia (avea o soră, Maria, foarte bolnavă) şi semenii săi, din 1918 începe anii de haiducie împreună cu Negrei din Zlagna şi cu alţi consăteni. Furau de la cei mai bogaţi şi ajutau pe cei săraci, trăiau ascunşi în păduri, în munţi şi pe la sălaşe, având oameni de legătură prin toate satele, până în judeţele Mehedinţi şi Hunedoara. A fost un haiduc autentic, cu mult curaj şi o viziune aparte, acţionând sub două stăpâniri: cea austro-ungară şi cea românească.
Se spune că a făcut mai multe crime, printre care şi uciderea plutonierului Dumitru Taban, şeful Postului de jandarmi din Cârpa (de care depindea şi Bolvaşniţa), împuşcat într-o acţiune pe drumul dintre Bolvaşniţa şi Cârpa. A fost dat în urmărire ca asasin şi tâlhar, dar, ca de fiecare dată, a reuşit să fugă din arestul poliţiei.
Moare la 28 iunie 1924, la numai 31 de ani, fiind împuşcat cu propria lui armă de Nicolae Matei, zis Brait, în casa acestuia de la nr. 29, aflată peste drum de biserica din Bolvaşniţa.
Nicolae Matei, unul dintre prietenii săi de haiducie, avea praznic la 29 iunie (hramul casei la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel) şi a fiert o căldăruşă de răchie ca să petreacă cu prietenii. După ce au băut, Negrei şi-a dat seama că au pus ceva la cale, auzind zgomote prin pod, unde se aflau Petru Temeş şi Petru Liuba (primarul comunei), care aveau luaţi bani cu împrumul de la Mantu şi voiau să-l omoare. Mantu a fost împuşcat de Matei din pod, cu puşca lui cu două ţevi, iar Negrei a scăpat fugind prin grădină, apoi a trecut râul Bolvaşniţa şi a plecat la Zlagna, de unde a dispărut pentru totdeauna în Serbia, la Biserica Albă.
Mantu nu a murit pe loc, ci a avut puterea şi a sărit pe fereastră, dar a căzut în stradă. Pavel Temeş, crezând că nu moare, l-a lovit cu un târnăcop în cap până când şi-a dat ultima suflare. A fost dus la Şcoala veche, plin de sânge, au venit poliţia şi un procuror, au făcut cercetări, au anchetat, i-au chemat părinţii, i-au bătut, dar nu a fost nimeni pedepsit.
A fost înmormântat duminică, 29 iunie 1924, în mare grabă şi cu foarte puţină lume, în partea de jos a cimitirului, iar înmormântarea a fost înregistrată în Registrul decedaţilor la poziţia 15/1924, de către preotul Ioan Munteanu, cu menţiunea „Mort prin împuşcare”…
În memoria faptelor sale lui s-au scris nenumărate cântece şi balade, mai multe articole de presă şi câteva volume: romanul „Pătru Mantu”, de Ion Hurtupan, lansat la Bolvaşniţa la 4 noiembrie 2001, şi volumul „Mantu”, de Nicolae Danciu Petniceanu, lansat la Bolvaşniţa, la 21 februarie 2004, la Balul portului popular – cea mai importantă manifestare populară de la Bolvaşniţa. Din cele peste 40 de cântece şi balade dedicate haiducului Pătru Mantu, cea mai cunoscută la noi în zonă este cea intitulată „La Poiana Mărului”, cântată pe melodie de doină:
„La Poiana Mărului,
Paşte calul Mantului,
Paşte calul, rânchezeşte,
Căci pe Mantu nu-l găseşte.
Nu e Mantu, nu-i şi nu-i,
L-a puşcat un văr de-al lui,
Sâmbătă mi l-o-mpuşcat,
Duminică l-o-ngropat,
Duminică la un cias,
Cân`îi toată lumea-acas`.
Cântă cucu-n vârf de nuc,
Pe Mantu la groapă-l duc;
Cântă cucu-n vârf de brad,
Pe Mantu-n ţărână trag.
Cât îi ţara şi Banatu,
N-o mai fi ficior ca Mantu…”
Preot Ic. Stavr. Lazăr SUCIU
