Adrian CRÂNGANU

E, cred, greu de crezut că un om ajuns la vârsta mea nu are permis de conducere şi nici maşină. Şi, totuşi, aşa stau lucrurile. Nu am făcut şcoala de şoferi tocmai din cauză că nici n-am visat vreodată că o să am posibilitatea să-mi cumpăr măcar o rablă de ocazie. La vârsta când colegii şi prietenii mei erau ajutaţi de părinţi ori primeau cadou câte-o maşină, eu rămăsesem capul familiei, fiindcă tatăl meu a considerat că e mai bine pentru el să ne lase pe toţi în plata Domnului şi să plece în lume. Cât despre copilărie şi adolescenţă, nu-mi place, şi cred că nu e nici locul, nici momentul să vorbesc. E de ajuns, cred, să spun că acelaşi tată avea o părere atât de proastă despre mine, încât mi-a zis că nu meritam nici măcar o paletă de tenis de masă, cu toate că nu-i mai cerusem, niciodată, nimic până atunci. Prin urmare, mi-am făcut una din placaj, după forma unei cratiţe luate din dulapul mamei, cu care am ajuns să concurez la faza pe oraş, până când antrenorul de atunci al clubului m-a văzut cum joc şi m-a chemat la sală. Mi-a dat, împrumut, fireşte, un ,,Hanoi Vietnam”, cu burete şi cu gume netede, verzi, pe care le-am sărutat. Nu mai ştiu câţi ani aveam, cum nu mai ţin minte nici când mi-am construit, din fierotanii, prima maşină. Avea un schelet făcut dintr-un cadru de tricicletă îndreptat, roţile din spate erau de la o trotinetă, cele din faţă erau de fapt doi rulmenţi mari, căpătaţi din uzină, iar volanul era o roată găsită prin gunoi. Scaunul era făcut dintr-un fund de cutie de lemn şterpelită de la Alimentara, iar în loc de motor, mă împingea cel mai bun prieten al meu, mai mic ca mine cu doi ani, pe care-l mai lăsam din când în când să facă câte-o tură în jurul blocului, şi atunci îl împingeam eu. Din păcate, cu atât am rămas…

Mai târziu, atunci când ar fi trebuit să-mi cumpăr o maşină adevărată, n-am avut bani. După aceea, când aş fi putut să-mi iau una, mi-am zis că nu mai avea rost. Pentru că eu nu cred în vorba ,,niciodată nu e prea târziu”, ci consider că, în viaţă, fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui, iar dacă ai pierdut momentul, mai bine nu-l mai faci. Nu e o scuză; e doar un principiu de-al meu.

Într-un fel, poate că e mai bine aşa, decât să fi fost un şofer întârziat şi prost. M-am gândit la asta când am aflat că, săptămâna trecută, un om care a avut şi are puterea, din Moldova Nouă, a omorât trei băieţi de 20 de ani, din Reşiţa, într-un accident cumplit de maşină, lângă Timişoara. Unul dintre ei fusese în calsă paralelă cu fiul meu, şi-l cunoştea. Am auzit şi-am citit o mulţime de prostii după întâmplarea asta, cum că de vină ar fi drumurile ori maşinile prea puternice, ori vremea sau mai ştiu eu ce. Nici gând. De vină e altceva. Chiar dacă nu am maşină, circul foarte mult, am văzut zeci şi zeci de cazuri în ultima vreme, şi de aia spun că singura vinovată e aroganţa pe care o dau, unora, banii prea mulţi. De aici, iluzia că au putere. De aici tupeul şi nesimţirea cu care se fac stăpâni pe vieţile altora. Aşa stau lucrurile, indiferent că e vorba de politicieni, de directori, de patroni ori de interlopi. Banul îi aduce pe toţi la acelaşi numitor, care, uneori, se numeşte moarte.

Cât despre mine, nu cred că nu frica a fost motivul pentru care nu mi-am luat, totuşi, maşină. Cu atât mai mult cu cât, în scurta mea viaţă de şofer din copilărie, n-am accidentat o mâţă ori o găină de pe lângă bloc, măcar. Ca să nu mai spun că nici permis de conducere n-aveam…