Adrian CRÂNGANU
Îmi place să cred că am trăit până acum după nişte convingeri şi principii ferme. Nu fixe, fiindcă asta e cu totul altceva, ci solide, care, chiar dacă uneori mai greu, atunci când e cazul, se pot totuşi clinti din loc sau chiar modela. Depinde însă de împrejurări.
Îmi amintesc că una dintre întâmplările care m-a pus cel mai mult pe gânduri s-a petrecut în urmă cu aproape patru ani. Eram, pe atunci, redactorul-şef al unui alt ziar şi, într-o zi, a venit în vizită la mine directorul general al unei societăţi care avea câteva mii de angajaţi. Cred că era vorba de o aniversare, fiindcă îmi adusese o plăsuţă cu un pliant, o carte, o felicitare şi o sticlă de şampanie. Cum nu ne cunoşteam personal, ştiindu-ne doar după nume amândoi, am încercat să fim politicoşi. Am băut câte o cafea şi am fumat două ţigări fiecare, am discutat fleacuri, ca doi oameni care n-au absolute nimic în comun, iar atunci când am văzut că gluma se îngroaşă şi el nu mai avea de gând să plece, m-am scuzat şi i-am spus că pe mine timpul mă presează, aşa c[, dacă nu se supără, eu m-aş apuca de treabă, dar el poate să vorbească în continuare, că eu am să-l ascult. A făcut ochii mari şi m-a întrebat, aproape pe silabe, de uimit ce era, dacă totuşi eu conduc ziarul şi dacă n-a greşit biroul. Cred că s-a zăpăcit şi mai tare când şi-a dat seama că eram îmbrăcat în blugi şi un tricou. El era în costum şi purta o cravată roşie. L-am liniştit, sau am încercat s-o fac, pentru că el tot nu părea să-şi revină din şoc. Convingerea lui – mi-a mărturisit el –, şi totodată principiul după care a trăit toată viaţa a fost că UN ŞEF ADEVĂRAT NU LUCREAZĂ. Scriu aşa, fiindcă el a rostit cuvintele astea cu litere de tipar. Din momentul acela, nu a mai stat mult şi a plecat. Poate nici cinci minute, dar în acel răstimp scurt mi-a mai spus că, în viaţa lui, el n-a făcut nimic altceva decât să fie şef, iar un şef adevărat, a repetat, nu lucrează. El are subordonaţi care să-i facă treaba, că doar de aia era şef. Şi că oricum el nu se pricepe, fiindcă locul de unde venea, şi unde fusese tot şef, nu avea nici în clin nici în mânecă cu locul în care lucra în acel moment.
Convingerea mea era cu totul alta decât a lui, dar n-am apucat să i-o spun, fiindcă s-a grăbit să plece, şi, oricum, nu ştiu dacă ar fi avut vreun rost să mă contrazic cu el. Eu am considerat întotdeauna că un şef, ca să fie şef adevărat, trebuie să o ia de jos, de la prima treaptă, şi să urce toate scările care duc la biroul cu fotoliu şi cu secretară. Să ştie tot, toate tertipurile, toate şmecheriile şi toate măgăriile, şi să le fi făcut el însuşi. Să n-ai cu ce să-l prinzi, să n-ai de unde să-l apuci. Aşa cred eu.
Din fericire pentru câteva sute de familii, societatea acelui şef încă merge. Din păcate pentru o mână de oameni, ziarul la care lucram a dat faliment. Patronul lui era un deputat care se pricepea la toate şi, deci, la nimic. De aceea cred că e mai bine să ai convingeri şi principii ferme, nu fixe. Ca să le poţi lăsa, uneori, să se îndoaie. Dar numai dacă e cazul.
