Adrian CRÂNGANU
Un analist politic profund – n-am să-i spun numele, pentru că, la urma-urmei, asta prea puţin contează acum –, aşadar, un foarte bun şi fin observator al acestor vremuri spunea, zilele trecute, că la noi oamenii politici nu sunt calificaţi de faptele lor, ci de intrigile din culise. Acelea din spatele scenei la care ne uităm noi cât e ziua de lungă. Şi a avut dreptate. Când a rostit vorbele astea, se referea la un politician al cărui nume nu că nu contează, ci pur şi simplu refuz eu să-l scriu, într-atât îmi dă frisoane şi numai gândul la persoana lui. Şi a spus mai departe analistul că personajul cu pricina e un lingău şi un boa constrictor în partidul din care face parte. Trebuie să recunosc că a fost elegant şi mult prea blând în exprimare. Şi a adăugat că e un personaj malefic – aici sunt întrutotul de acord cu el –, care se învârte în cercurile cele mai strâmte ale puterii şi se plimbă cu mâinile în buzunare pe coridoarele care duc la cabinete ale căror uşi sunt zăvorâte până şi pentru politicienii de rând.
Până aici, nimic nou sub soare. Şi spun asta fiindcă am avut şi norocul, şi ghinionul să lucrez, atâţia şi atâţia ani, în presă. Să văd şi să aud de toate. Din păcate, de cele mai multe ori, lucruri urâte, cum ar fi, de exemplu treptele care duc sus, în vârful scării, dar şi toboganul care coboară la ghena de gunoi a partidelor. Şi care pute de-ţi mută nasul din loc. Dar să revin. Am văzut, în ultimii 20 de ani cel puţin, din primele rânduri, cele apropiate de scenă, de unde cel mai adesea se aude vocea sufleurului, o mulţime de piese. Iar uneori, dar numai foarte rar, am avut ocazia să fiu chemat, şi, o dată sau de două ori, să mă strecor în culisele de care pomeneam la început. Şi am avut senzaţia că am părăsit un restaurant select, unde am mâncat o friptură gătită după toate regulile artei, ca să ajung direct în abatorul unde a fost tăiat animalul preparat pentru mine de bucătari. Atât de mare mi s-a părut diferenţa.
Nici de data asta n-am să dau nume. În primul rând, fiindcă e vorba de un editorial, unde acuz o stare de lucruri şi nu persoane anume, iar pe de altă parte, e clar că nu am probe. Ar fi cuvântul meu, împotriva cuvântului lor. Iar ei sunt foarte mulţi. Deci, din ceea ce am văzut eu în spatele acelei scene, cel mai important de spus mi se pare a fi faptul că toată lumea stă drepţi în faţa şefului acelor culise. Nimeni, dar absolut nimeni nu mişcă în front. Cât despre şeful respectiv, el cere supunere oarbă. Şi întotdeauna o primeşte. Am văzut, acolo, cu se negociază ca la piaţă, cum se numesc directori sau cum se pun oameni în funcţii din care se fac averi din bani publici, posturi pentru care unii şi-ar da ani din viaţă ca să le ocupe şi nicio umilinţă nu li se pare prea mare pentru asta. Iar când ies de acolo, din nou, în luminile rampei, îşi netezesc discret reverele hainelor şi îşi îndreaptă niţel nodul la cravată şi sunt care mai de care mai curaţi şi cu coloană vertebrală. Nu numai buni, ci de-a dreptul perfecţi pentru posturile pe care le ocupă.
De aceea scriam, la început, că nu e nimic nou sub soare, cum spunea Ecleziastul. Dar ei nu înţeleg despre ce vorbesc. Pentru că nu au niciun Dumnezeu.