Adrian CRÂNGANU

Nu cred să mai fi scris până acum de două ori la rând despre acelaşi subiect, sau cel puţin nu-mi amintesc s-o fi făcut vreodată. Dar nici nebunie mai mare decât cea iscată de vreo două săptămâni încoace, demult nu mi-a mai fost dat să văd. Poate de pe vremea mineriadelor, dar atunci eram un începător înr-ale scrisului şi n-aveam destul curaj şi nici suficientă greutate în cuvânt, încât să mă pronunţ. Dar experienţa câştigată între timp îmi dă, zic eu, acum, după 20 de ani, dreptul să-mi spun părerea.

Şi am să încep prin a recunoaşte că, în şcoală, am învăţat şi n-am învăţat. Am avut materii care mi-au plăcut, şi altele pe care nu le-a înţeles nici până în ziua de azi. Dar mă descurcam bine la Română, Istorie, Geografie şi Limbi străine. Aveam înclinaţie pentru ele. Am fost, însă, ceea ce se cheamă un produs al epocii comuniste, care a învăţat doar ce i s-a predat la ore. Şi care a luat de bun tot ce scria în acele cărţi. Mult mai târziu, după 1990, am înţeles un lucru care în şcoală îmi scăpase, şi anume că din istoria neamului românesc lipseau hălci întregi, din care se înfruptaseră comuniştii care o scriseseră după bunul lor plac. Şi atunci am încercat, aşa cum am putut, să umplu golurile.

Am început cu dinastia regală, cu Carol I, cu Ferdinand, cu Carol al II-lea şi am terminat cu ultimul rege, Mihai. Şi multe ape tulburi s-au limpezit şi la fel de multe întrebări şi-au găsit răspunsurile. Şi am continuat. Am continuat pentru că am vrut să ştiu, iar ca să ştiu încotro mă îndrept, trebuia să ştiu în primul rând de unde vin. Am căutat să aflu exact ceea ce mi ascunsese în anii de şcoală. Şi trebuie să recunosc că nu mi-a căzut deloc bine când am citit că şi românii au fost cruzi. Parcurgeam rândurile şi nu-mi venea să cred că în octombrie 1941, la Odesa, Armata noastră a omorât, drept represalii, 5.000 de civili, iar după două zile, din ordinul mareşalului Antonescu, soldaţii români au împuşcat, spânzurat sau ars de vii încă 30.000 de evrei, iar pe alţi 45.000 i-au trimis în lagărul de la Bogdanovka.

La acelaşi capitol istoric al atrocităţilor am întâlnit şi nume ca Ip, Trăsnea sau Moisei. Toate din Ardeal şi toate pomenite în contextul Diktatului de la Viena. La Trăsnea, de pildă, documentele spun că, în 9 septembrie 1940, armatele ungare au împuşcat copiii aflaţi pe izlaz cu vitele şi i-au lăsat în câmp. Ajunşi în sat, soldaţii au mitraliat şi au tăiat cu baionetele 263 de români. În 13 septembrie, trupele conduse de locotenentul Vasvary Zoltan au intrat în Ip, le-au smuls unghiile românilor, le-au zdrobit oasele cu ciomegele şi paturile armelor şi au sfârtecat copiii cu baioneta. 157 în total. La Moisei, cruzimea horthyştilor a fost mai blândă: ,,doar” 39 de români asasinaţi.

Sigur, în amândouă privinţe, şi când a fost vorba de armata noastră şi de cea ungară, se poate aduce în discuţie faptul că lucrurile s-au petrecut în vreme de război. Eu nu cred în totalitate în teoria asta. Nu mai ştiu cine a zis că un om îşi arată adevărata fire atunci când i se dă puterea, dar ştiu sigur cine a spus că prostia înseamnă să faci de mai multe ori acelaşi lucru şi să aştepţi să obţii de fiecare dată alt rezultat. Einstein. Şi pe el îl cred.