• Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962, în Bucureşti; + a studiat la Academia

Română de Teatru şi Film, şi a terminat studiile în promoţia 1984, la clasa prof. Sanda Manu; + este fiica Domnicăi Mihaela, născută Policrat, şi a actorului român Amza Pellea (7 aprilie 1931-12 decembrie 1983); + Joacă în limba română, franceză, italiană şi engleză; + în perioada 1984-1987 a fost actriţă la Teatrul din Piatra Neamţ; + a jucat la Teatrul Bulandra din 1987 până în 1999 şi a participat la numeroase turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia şi Europa; + din 1999, Oana Pellea este liber profesionistă; + a primit de două ori titlul de ,,Cea mai bună actriţă de teatru din România“; + a interpretat 30 de roluri importante în teatru şi 20 în film.

Oana Pellea:

,,Drumul acesta numit viaţă se poate parcurge excepţional de frumos”

– Cum a fost copilăria cu doi oameni minunaţi alături, aşa cum au fost părinţii dumneavoastră?

– Binecuvântarea vieţii mele sunt părinţii. Cum să fie copilăria? Rai, cu râsete multe, multă iubire, multă căldură, soare, şi cu bunici şi părinţi ideali. Copilăria mea e contul meu de fericire.

– Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs?

– Am mai povestit despre asta, şi cine vrea să afle amănunte le poate găsi în multe interviuri povestea apropierii mele de meseria de actor. Dragoste pentru actorie? Nu ştiu dacă ,,sufăr” de aşa ceva. Mie mi–e drag să dăruiesc,fie pe scenă, fie în cuvânt, fie în zâmbet, fie în privire. De drag, mi–e drag de viaţă, nu neapărat de actorie.

– Când v-aţi dat seama ce mare actor este Amza Pellea şi ce forţă are ş ice reprezintă el?

– Tata a fost tata pentru mine. Nu actor. Tata. L-am iubit ca pe un tot. Dintotdeauna, pentru totdeauna. Cu cât trece vremea, cu atât îmi dau seama cât de excepţional artist a fost. Admiraţia mea faţă de el creşte odată cu scurgerea anilor. Ca artist, a fost excepţional, dar ca OM a avut Geniu. Geniu de a fi om de-adevăratelea e ceva foarte rar.

– Când aţi realizat că sunteţi pe urmele tatălui dv.?

– N-am realizat… Fiecare avem drumul nostru. Nici nu pot pretinde vreodată că sunt pe urmele lui. Nici nu vreau, şi nici el n–ar fi vrut. Din când în când, oamenii se uită la mine cu mare drag. Sunt bucuroasă că,îmbătrânind, îmi regăsesc părinţiiîn mine din ce în ce mai des… Şi asta îmi place. Iată ce lipsită de modestie sunt… Noroc că mai am mult, mult de muncit cu mine.

– Când şi cum l-aţi descoperit peDumnezeu?

– Din nou e vorba de regăsire, şi nu de găsire. De readucere aminte. Am povestit în ,,Jurnal”… Fiecare cred că avem o clipă de readucere aminte, de regăsire. Dumnezeu – e un cuvânt doar. Fiecare are reprezentarea sa proprie despre ce înseamnă Dumnezeu. Important cred e să-ţi recunoşti limitele şi să te minunezi că există CEVA care te conţine. E mult de discutat, dar şi mai mult de cunoscut…

– Cum a reuşit mama dumneavoastră să vă schimbe viaţa?

– Mama mi–a dat viaţa. Dar, prin felul cum a ştiut să trăiascăşi prin felul cum a ştiut să moară, mi–a şi schimbat viaţa. Pare complicat, dar nu e. Există o ştiinţă de a trăi frumos, şi o alta, de a muri superb. Drumul acesta numit viaţă se poate parcurge excepţional de frumos. Mama aşa l–a parcurs. Şi a părăsit lumea împăcată, zâmbind şi într–o explozie de spiritualitate. Aşa am aflat că se poate şi muri superb.

– Sunteţi o femeie frumoasă. Credeţi că pentru un actor, în general, şi o actriţă, în special, frumuseţea joacă un rol?

– Nu sunt frumoasăîn canoanele modei… Dar pot deveni superbăşi pot deveni foarte urâtă. Ca fiecare dintre noi. Depinde de ce am pe dinăuntrul meu. Interiorul unui om modifică ,,ambalajul”. De foarte multe ori, frumuseţea unei actriţe devine handicap în meserie. Nu am cunoscut această stare.

– Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice, sau arta se poate face oriunde?

– Arta e universul pe care îl poartă cu sine un artist. Câteodată ai locul perfect de manifestare, dar nu e timpul. Altădată, e timpul, dar nu ai locul. Câteodată le ai pe amândouă, dar nu eşti tu pregătit. Şi atunci? Ce rămâne important? Cred că important e să realizezi că talentul e un dar şi că el trebuie slujit cum se cuvine. Realizarea idealurilor artistice depinde de determinarea fiecărui artist. Unora le prieşte să creeze atunci când toate condiţiile sunt perfecte. Altora nu. Câte bordeie, atâtea obiceie. Shakespeare a început să scrie – actor fiind – pentru că textele pe care le juca împreună cu trupa din care făcea parte îl nemulţumeau… A început să creeze din nemulţumire. Atâta timp cât cineva are de dăruit din preaplinul spiritualităţii sale şi altcineva e dispus să primească darul – arta poate exista oriunde. Şi, apoi, copacii înfloresc oriunde e puţin soare. Da…

– Cum vă simţiţi când ,,jucaţi”, când lucraţi în străinătate?

– Mă simt excelent oriunde sunt primită cu respect. Îmi place foarte tare să joc în altă limbă, pentru că e greu. Şi asta îmi place. Şi pentru că ador să cunosc alte culturi şi orizonturi umane. Iar când revin acasă, voluptatea limbii române îmi încălzeşte sufletul. Limba română este atât de frumoasă, atât de frumoasă…

– După părerea mea, cea mai frumoasă meserie dintre toate este actoria. E grea această profesie, şi ce consum implică? Este răsplătit actorul român pentru munca sa?

– E o profesiune frumoasă. Grea? Atâta timp cât ceva îţi place, nu cred că simţi că ceea ce faci e greu. Consum? Da. Până la nivel celular. Se modifică tensiunea arterială a unui actor atunci când e pe scenă. De eşti răcit pe parcursul spectacolului nu mai ai niciun simptom de boală, se modifică pulsul etc. Nu se poate contoriza consumul unui artist. Răsplata materială a unui artist în România arată aşa cum arată economia României. La pământ. Sigur că drumul spre creaţie e important pentru un creator. Numai că satisfacţiile spirituale pe care le poate avea un creator nu ţin nici de foame, nici de cald. Alţii spun că modul în care un popor îşi cultivăşi susţine valorile ar arăta gradul de civilizaţie…

– În România, filmul a făcut ca actorii să fie cunoscuţi, acum e la modă televiziunea. Ce părere aveţi?

– Nu m–a interesat niciodată moda. Eu trăiesc declarat înafara ei. Televiziunea e un instrument de comunicare. Ca şi radioul. E normal ca artiştii să facă televiziune. Eu de un an nu mă uit la televizor. Am auzit că se reia programul de Teatru TV. Atunci îl voi deschide cu mare drag. Problema e că programele TV au prea puţini actori sau artişti… Din păcate, au alte ,,specii”…

– Care a fost motivaţia de a scrie ,,Jurnalul”?

– Jurnalul l-am scris pentru mine. Să nu uit. Să nu mă uit. Sau să uit că trăiam ce trăiam, adică starea de martor neputincios la boala cumplită a mamei mele, şi moartea ei. Mult mai târziu, a venit din partea doamnei Ioana Pârvulescu şi a Editurii Humanitas propunerea de publicare.

– Un OM ca dumneavoastră poate fi umilit?

– Frumoasăîntrebare. M–am simţit de multe ori umilită… Pânăîn ziua în care am înţeles. Viul nu poate fi umilit. Doar Eul. Între viu şi eu – eu aleg viul, fără eu. Se pot umili o pasăre sau un arbore? Răspunsul e prea complicat… Răspuns simplu – nu ştiu. Dar cred că răspunsul complicat nu e departe de adevăr…

A consemnat

Adalbert GYURIS