Adrian CRÂNGANU
Sincer să fiu, chiar dacă, recunosc, mi-am pus de câteva ori problema asta, n-am ştiut, touşi, niciodată cum este, în realitate, Mihai Bendeac. Cum arată, cum vorbeşte, cum se mişcă şi cum gândeşte cu adevărat omul din spatele actorului care – la fel de cinstit o spun –, oricât de supărat ori îngândurat aş fi, mă face măcar să zâmbesc, dacă nu mai mult. Din păcate, nu mai am timp să aşez oamenii pe cântar ca să-mi fac o idee despre cât le poate pielea, ci îi apreciez, mult mai superficial, doar din privire. Şi, spre ruşinea şi regretul meu, greşesc tot mai des şi tot mai grav, lucru care, până acum câţiva ani, nu mi se întâmpla. Chiar eram mândru că de puţine ori am dat-o în bară cu oamenii, poate doar de trei, patru ori, însă acum observ că ori se întâmplă ceva cu cântarul meu interior, ori cei din jurul meu îşi umplu, abil, buzunarele cu ipocrizie şi minciună, ca să atârne mai greu la măsurătoare. Mi-e aproape imposibil să-mi dau seama unde se ascunde adevărul.
Dar să-mi continui ideea. Vorbeam de Mihai Bendeac, considerat, am aflat zilele trecute, drept unul dintre cei mai mari actori de comedie la ora actuală. Mie, personal, îmi plăcea şi-atâta tot. L-am plasat, pe scara mea de valori, în categoria meseriaşilor în ceea ce fac, dar nimic mai mult. Poate, aşa cum am mai spus, de câteva ori m-am întrebat cum o fi el în realitate, dar n-am insistat niciodată să aflu şi răspunsul. Nu era pe lista mea de priorităţi şi, mai ales, ştiam că, odată şi odată, va veni el singur. Iar răbdarea de care am dat dovadă – şi pentru care chiar nu am niciun merit – mi-a fost răsplătită într-o seară când, neavând la ce altceva să mă uit, am urmărit un interviu cu el. O jumătate de oră, l-am privit într-o stare neutră, adică nu mă aşteptam nici să fie chiar aşa, dar nici mult altfel, şi cred că asta şi este senzaţia pe care trebuie să ţi-o inducă un actor adevărat. Dar cel mai tare m-a pus pe gânduri atunci când, cu zâmbetul pe buze, a spus că tot ce a realizat până acum se datorează muncii, muncii fără sfârşit, ziua şi noaptea, sâmbăta şi duminica, ani în şir, fără contenire. Şi mai ales fără viaţă personală. Dar şi asta a spus-o tot zâmbind.
N-aş vrea să fiu catalogat drept naiv, eu pe toate astea le ştiam, e cea mai simplă reţetă a succesului, însă nu mă aşteptam s-o aud din gura lui Mihai Bendeac. De ce? Nu ştiu să spun. Şi mi-e cu atât mai greu să dau un răspuns cu cât, toată viaţa, dar mai ales în ultimii ani, de când sunt gazetar, am văzut o mulţime de oameni talentaţi degeaba. Am umblat, deopotrivă, în mânăstiri şi cluburi, am fost şi în mină şi pe vârfuri de munte, am stat în fotoliul capitonat al sălilor de teatru dar şi pe stadion, la firul ierbii, şi-am înţeles, din toate peregrinările astea, că, oricât talent ai avea şi câtă chemare, fără muncă totul e-n zadar.
Şi-atunci stau şi mă mai întreb o dată: de ce nu mă aşteptam să aud toate astea din gura lui Mihai Bendeac? Răspunsuri ar fi, cred, două. Ori, aşa cum am spus mai înainte, cântarul meu interior s-a dereglat, ori Mihai Bendeac l-a jucat pe perfecţie pe Mihai Bendeac. Şi dacă e aşa, nu-mi rămâne decât să mă ridic în picioare şi să-l aplaud. Şi să strig Bravo şi Bis!
