Adrian CRÂNGANU
Puţine au mai rămas lucrurile în care pot să zic că mai cred cu adevărat. Nu o spun cu pesimism ori cu amărăciune, ci doar cu tristeţe. Am ajuns până acolo încât să nu-mi mai pară rău de sărăcia de valori din jurul meu, la fel cum, uitându-mă în urmă, nu regret nici bogăţia de idealuri şi naivităţi din anii tinereţii. Sunt sigur că, dacă atunci nu le-aş fi devorat cu foamea de lup cu care am muşcat din ele, n-aş fi avut cum să înţeleg niciodată cu adevărat foametea care bântuie acum, când, cu burţile pline, ne ghiorăie, totuşi, maţele. Unii îşi astupă urechile, să nu audă. Eu ridic din umeri. E tot ce pot să fac.
Spuneam, aşadar, că puţine au mai rămas lucrurile în care mai pot să cred, iar unul dintre acestea sunt proverbele. Şi, oricât de greu ar părea că se împacă una cu alta – fiindcă mereu am avut, zic eu, un spirit tânăr şi deschis la tot ce a însemnat nou –, eu cred în ele şi am crezut mereu. Le-am considerat un fel de moştenire lăsată fiecăruia dintre noi în parte, pe care dacă cineva vrea s-o folosească, bine, dacă nu, nu. Recunosc însă că, până să ajung aici, a trebuit mai întâi să mă conving pe propria piele de adevărul lor, şi abia pe urmă să mă folosesc de înţelepciunea pe care o conţin…
Mintea românului de pe urmă, s-ar putea spune. Acesta, şi încă un proverb – ,,Capul plecat sabia nu-l taie” – cred că numai noi le avem. Cineva îmi spunea că, în mod sigur, primul n-are cum să existe în alte limbi, sau nu în forma asta, iar, după ce a cercetat îndelung, fiindcă l-a interesat psihologia poporului român, e şi mai sigur că cel de al doilea, cel mai păgubos pe care l-a auzit vreodată, doar în folclorul nostru există. Şi, de aici, discuţii peste discuţii, care nu se mai terminau.
Şi eu înclin să cred că avea dreptate. Avem noi, românii, ceva ce ne face să ne plecăm mereu capul. Un defect la coloana vertebrală. Unul ereditar, după cum spunea prietenul meu, dar pentru care noi, cei de acum, nu înseamnă că suntem mai puţin vinovaţi. Pentru că nu vrem să auzim de radiografie, iar de vreun doctor care să ne trateze nici nu poate fi vorba. Am ajuns să ne purtăm cu mândrie lipsa de demnitate.
Cred că e mult adevăr în spusele prietenului meu. Au fost momente când şi eu, în lipsă de altceva mai bun de făcut sau după câte vreo păţanie mai urâtă, am încercat să pătrund dincolo de înţelesul sec al cuvintelor, iar proverbul ăsta, trebuie să recunosc, s-a bucurat de un tratament special din partea mea. De multe ori îmi era ciudă când citeam, nu în romane, ci în cărţi de istorie, cu întâmplări adevărate, despre bătăliile de la Termopile ori de la Hastings, ori de mai ştiu eu unde, de la Waterloo, Alamo sau Shiroyama, şi vedeam că o mână de oameni preferau să moară până la ultimul, decât să predea armele, şi pe urmă îmi aminteam de întreaga noastră istorie, cu sutele ei de ani de stăpâniri străine, şi îmi aminteam şi de mândria cu care ne lăudam că, în ciuda a toţi şi a toate care au trecut peste pământul ăsta, noi am rămas totuşi aici.
Târziu, într-o seară, am găsit, cred, o explicaţie de ce, după atâtea şi atâtea sute de ani, încă mai avem capul pe umeri. Poate fiindcă are şi sabia demnitatea ei.
