Patriotism este atunci când…
Adrian CRÂNGANU
Nu pentru că a fost 1 Decembrie am să scriu despre ce am să scriu azi. Şi nici fiindcă e luna celor mai frumoase sărbători din câte există. Nu. Ci pentru că tot ce mă înconjoară strigă, parcă, în ultimul timp, împotriva noastră, şi deci şi a mea. A mea, ca român. Şi descopăr cum toată lumea nu mai vorbeşte în jurul meu decât despre patriotism. Numai că eu cred că cei mai mulţi îl confundă cu mândria de a fi român, ceea ce e cu totul altceva.
Am văzut, în ultima vreme, tot felul de oameni care se chinuiau pur şi simplu să dea o definiţie cuvântului, şi trebuie să recunosc că multe sunau chiar foarte bine şi era clar că au fost gândite din timp şi aşteptau doar momentul să fie rostite. Altele erau simple, ori citite sau auzite de la alţii. Dar am tras concluzia că, teoretic, ne pricepem să fim patrioţi. În schimb, când a venit vorba de mândria de a fi român, jumătate din cei pe care i-am văzut au întrebat dacă nu-i acelaşi lucru, iar restul au stat o clipă pe gânduri şi ori au preferat să nu vorbească despre asta, ori ne-au criticat. Şi n-au făcut altceva decât să ne pună în balanţă o sumedenie de obiceiuri, comparându-ne cu alte popoare, iar pe ale noastre, în cea mai mare parte, le-au numit defecte. Şi mai cred eu că dacă cineva ne spune cu ce am greşit şi greşim în continuare, asta nu înseamnă că nu-şi iubeşte ţara, ci doar îi trage de urechi poporul. Şi dacă, după toate astea, nu-şi ia tălpăşiţa, preferând să rămână în continuare aici, atunci se poate spune despre el că e un patriot adevărat. Fiindcă nu există dovadă mai mare de patriotism decât să ai curajul să trăieşti, acum, în România.
Cu toate că poate e cam mult spus ce-am scris mai înainte. Dacă stau să mă gândesc bine, nouă cam întotdeauna ne-a trebuit curaj să rezistăm şi să supravieţuim aici. Ne-a plăcut mereu să luăm istoria drept martor în faţa propriei conştiinţe; din păcate, n-am învăţat, niciodată, nimic din greşelile trecutului. Poate şi asta ne caracterizează ca popor şi ar trebui adăugată la lungul şir de metehne naţionale de care suferim. Am zis însă că nu le amintesc acum, şi nici n-am s-o fac. Am să fac, în schimb, altceva. O să spun cum, într-o noapte, după ce am scris un editorial în care vorbeam de toate defectele noastre şi ziceam, în final, că am parcă tot mai puţine motive să mă simt mândru că sunt român, aşadar, în acea noapte, poate fiindcă am avut mustrări de conştinţă, poate pentru că am vrut cu tot dinadinsul să găsesc şi ceva frumos legat de noi, de România, am tras o linie sub articol şi am scris câteva fraze. Am găsit foaia şi copiez de pe ea: „Patriotism cred eu că e atunci când îţi iei ţara de mână sau o cuprinzi pe după umeri şi-i şopteşti la ureche «Te iubesc»; patriotism e atunci când în fiecare zi e 1 Decembrie, ziua ei, şi-i aduci flori, iar seara o inviţi la dans pe Imnul Naţional; patriotism e atunci când certificatul de naştere ţine loc de certificat de căsătorie cu ea şi doar moartea vă va despărţi”.
Recitind textul, îmi dau seama că, de fapt, n-am vrut altceva decât să închei frumos un articol nu tocmai confortabil. Doar a fost 1 Decembrie şi e luna celor mai frumoase sărbători din câte există…
