Adrian CRÂNGANU

Recunosc cu toată sinceritatea că m-am înşelat din nou în privinţa poporului român. Că nu am crezut că o să apuc să mai văd vreodată lucruri precum cele la care am fost martor în ultima săptămână. O spun simplu, fără să-mi fie ruşine, pentru că este greşeala mea şi răspund pentru ea, aşa cum am răspuns întotdeauna pentru faptele mele, fie în faţa propriei conştiinţe, fie în faţa celor care, în diferite împrejurări, mi-au fost judecători. Nu spun că nu am şi minţit, pentru că aş minţi. Am făcut-o însă numai atunci când am fost ori cu spatele la zid, ori pentru a nu face rău cuiva. Dar am minţit rar. Atât de rar cât mi-a fost cu putinţă. Şi mai ales în scris am încercat să spun întotdeauna adevărul, indiferent că a fost vorba de mine sau de alţii. Poate şi de-aceea articolele mele au un aer de jurnal. Am observat că, atunci când le aştern pe hârtie, îmi e mai uşor, şi să-mi descopăr, şi să-mi mărturisesc defectele şi păcatele.

Iar de data asta am greşit, exact cum am făcut şi în urmă cu 22 de ani. Iar dacă atunci vârsta putea fi luată drept scuză, acum nici gând nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Eram tânăr pe vremea aceea, şi nu existau prea multe lucruri de care să-mi pese. Nici măcar nu ştiam cine e prim-ministru, ca să nu mai vorbesc de ceilalţi tovarăşi din conducerea ţării. Pur şi simplu nu mă interesa, chiar dacă trecusem de 25 de ani pe atunci. La serviciu cred că eram consideram un soi de rebel de către unii, probabil un ciudat de alţii, dar nu mi-am ascuns niciodată, faţă de nimeni, dispreţul pentru comunism. Şi cred că şi pentru popor, dacă stau bine să mă gândesc, fiindcă mereu spuneam, oricui voia să mă asculte, că ne merităm soarta. Eram sătul până peste cap de laşitatea celor din jurul meu şi nu, n-am crezut niciodată că au să fie în stare să facă ce-au făcut în ’89. Şi am greşit.

Şi am greşit, iarăşi, acum. Şi am să spun de ce n-aş fi crezut că am să apuc să mai văd vreodată ce-am văzut de o săptămână încoace. În primul rând, fiindcă am devenit, cu fiecare zi din ultimii 22 de ani, mai egoişti. Ni se citea pe faţă asta, şi ne schimonosea. Şi cred că de aici pleacă restul motivelor care m-au făcut să mă îndoiesc de noi, ca popor. Am văzut cum, pentru un scaun cu un centimetru mai înalt şi cu pernă un pic mai moale sub fund, ne trădăm prietenii de-o viaţă. Cum, pentru un leu în plus la salariu, lingem, nu cu plăcere, ci cu voluptate chiar, exact locul pe care am scuipat, scârbiţi, cu cinci minute mai înainte. Am văzut cum ştim să ne descurcăm, cum, rămaşi pe drumuri de la lucru, în loc să ne zbatem şi să facem ceva, sănătoşi-tun, la 40 de ani, ne aranjăm cu doctorii o pensie de boală. Şi-am mai văzut cu ochii mei cum se fură în ţara asta cu acte în regulă şi cum nimănui, dar absolut nimănui nu i se clinteşte un fir de păr din cap. Ori lideri sindicali cu care altădată am lucrat cot la cot şi care acum, în drum spre casele de vacanţă, mă salută, umflaţi parcă cu pompa, din maşini de lux. Sau bătrâni resemnaţi, prea slăbiţi să mai ridice, ameninţător, bastonul.

Ce n-am ştiut în ’89, a fost că exista un popă ungur pe care-l chema Tokes Laszlo. De ce n-am ţinut cont până săptămâna trecută, a fost că aveam, la SMURD, un doctor arab, pe Raed Aarafat. Am greşit? Scuzaţi, vă rog!