În trecut, satul nu era numai un şir sau o îngrămădire de case, ci o comunitate socială. Prin cuvântul sat s-a înţeles Oamenii care-l locuiau, cu tot ce-i lega pe unii de alţii. Satul a fost un mediu social cu funcţii multiple, un organism viu. Niciun om nu-şi putea închipui o viaţă în afara lui. Se adunau oamenii duminica, după „Slujba mare” (Liturghia de la Biserică), la Comandă/Primărie şi stabileau rezolvarea unor treburi ce-i priveau pe toţi. Se alegea chinezul, popa, primarul etc. Se vota darea pe poartă sau coş de fum şi împărţirea pământurilor. Un comitet de bătrâni purta cuvântul tuturor. Funcţia de chinez este foarte veche, de pe timpul hunilor, o persoană de neam ales/nobil, cu încredere pentru săteni şi autorizat de ei să le poarte cuvântul. El le judeca pricinile. El ducea tratative cu alte sate, pentru interese comune.
Prin înnobilarea lor, regele maghiar le-a injectat dulcea amăgire a bogăţiei, i-a îndepărtat de sate şi i-a pus în contradicţie cu ele. Au ajuns nişte singuratici, în luptă permanentă cu alţii, pentru pământ şi demnităţi. Cei mai slabi au fost măturaţi fără milă, şi fără sprijinul satului (obştei) au dispărut. După pământ, regele le-a luat religia, limba şi sufletul. Au fost mulţi chinezi care au refuzat dările regelui sau, nobili fiind, au rămas credincioşi satelor. Aşa au fost Măcicaş – din zona Lugojului, Beckeuş din Făget, Iasica din Jdioara, Ludwig Paciansky din Gladna Română şi alţii.
Odată cu stăpânirea turcească din 1658, clasa nobiliară a fost desfiinţată pentru totdeauna din mai multe districte bănăţene. Erau legi care reglementau raporturile dintre nobili şi sate, era o crudă asuprire, dar discreţionară. Era o administraţie abuzivă, dar distinctă. Faţă de boier erau organe de judecată şi control. Impozitele erau plătite de toţi şi erau bine stabilite, nu după pofta unora sau altora.
Satul românesc, satul de deal, satul de şes, satul de munte, satul din Deltă şi de lângă Mare
Satul, o nostalgie a tuturor celor născuţi în cercul lui magic. Satul e un loc unde ne întoarcem fără ezitare şi a cărui limbă o vorbim calm şi curat toată viaţa.
Satul cu lucruri niciodată uitate, satul – memoria noastră activă, păstrător al amintirilor, memorie a gloriilor mici şi mari, a amănuntelor şi esenţelor.
Satul e clipa şi eternitatea, deopotrivă. E timpul, locul şi izvorul numelor pline de tâlc. El este ţara şi mulţimea. Mergem la ţară, la ceasul culesului, în grădinile înmiresmate de fructele coapte, intrându-i în casă. Drumul spre sat este rădăcina trăiniciei noastre în înţelesul lui străvechi, şi oglindă mai nouă a adâncului înţeles tălăzuit în cuvintele limbii române, suveran şi superb.
Pr. Doinel-Puiu MĂRGINEANU
