Nu avem voie să uităm…
Testamentul spiritual al lui Spiru Blănaru
Spiru Blănaru s-a născut în comuna Branicea, satul Crăieşti, fostul judeţ Tecuci. Tatăl lui murind pe front, au rămas patru copii orfani, pe trei dintre aceştia, pe cei mai mari, luându-i un unchi al lor, care era inspector financiar şi care nu avea copii. Acesta a plecat cu ei la Orhei, în Basarabia, în Bovicea, unde Spiru şi-a petrecut copilăria. Apoi, unchiul a fost transferat la Rădăuţi, unde Spiru şi-a făcut liceul. De la Rădăuţi, au venit în refugiu la Caracal, cu mătuşa lor Elisabeta (unchiul lor murise între timp).
În anul 1944, Spiru urma la Lugoj cursurile Şcolii de Ofiţeri de rezervă, prilej cu care o cunoaşte pe Marioara Horăscu din Teregova, cu care se va căsători în anul 1945. Aici, la Lugoj, l-a cunoscut şi pe colonelul Uţă, fost prefect al judeţului în perioada conducerii legionare şi alături de care va lupta în Munţii Banatului începând cu anul 1948, fiecare dintre ei conducând câte un grup de rezistenţă armată împotriva trupelor de Securitate, opunându-se cu vehemenţă bolşevizării României prin influenţa nefastă a „tovarăşului” de la Răsărit.
Legătura dintre cele două grupuri armate de rezistenţă din Munţii Banatului – cel condus de colonelul Ion Uţă şi cel al avocatului Spiru Blănaru, venit de pe Obcinele Bucovinei să lupte în Munţii Banatului – era asigurată de profesorul de limba română Atanase Berzescu, născut la Teregova şi care preda la catedră, la Caransebeş.
În serile de linişte aparentă şi în pauzele dintre hărţuielile cu trupele de Securitate ce acţionau cu precădere în această zonă fierbinte, între cei doi intelectuali ce nu se puteau împăca cu doctrina stalinistă se purtau discuţii interminabile pe teme ce aveau în vedere viitorul României.
„… În seara zilei de 23 ianuarie 1949, pe când stăteam de vorbă sus, în mijlocul pădurilor, ce fremătau a bejenie – mărturiseşte peste timpuri profesorul Berzescu, cel care a jucat un important rol în rezistenţa anticomunistă de la Liceul «Traian Doda» – mi-a încredinţat multe lucruri gândite de el…
… Cu noi era numai nădejdea că dreptatea va ieşi la lumină şi Dumnezeu este cu noi. Vânaţi din toate părţile, cu o iarnă grea, ne zbăteam să găsim o ieşire. În această atmosferă de zbucium sufletesc, Spiru i se confesează camaradului său de luptă:
«… – Măi frate Tase Berzescu, suntem prinşi ca într-o menghină. Nu ştiu care va scăpa din noi doi cu viaţă. Cred că, totuşi, tu vei scăpa, şi este bine să ştii unele gânduri ale mele. La vremea potrivită, să le faci cunoscute, dacă vrei, şi altora». Stând aşa, unul lângă altul în mijlocul întinsului de zăpadă, ascultam la cele spuse de Spiru. Apăruse şi legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Comuniştii creaseră prin legi drastice şi draconice o atmosferă prielnică lichidării noastre ca duşmani ai lor. Ne luptam la ora aceea cu moartea.
Iată ce-mi spune Spiru:
a) De când stau aici, în grup, cu aceşti oameni hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important, în felul lor de comportare. Deşi suntem ca apartenenţă politică diferită, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali, militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit niciodată să facă deosebire între ei după apartenenţa politică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am realizat, în ciuda păcatului, unitatea dintre noi.
b) În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm de drăceasca încleştare între bine şi rău. Se realizase o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă.
c) Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi cei de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra lor, a comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că trebuie să murim până la urmă. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, şi soţia mea, la fel, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.
d) Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc, şi aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeu să fie cu el şi dezmembrările politice, de partid, să dispară. Poporul nostru s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii şi nepoţii noştri să le lăsăm moştenire credinţa dreaptă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de strămoşii noştri, crescuţi în legea creştină. Cei care vin după noi, să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în toiul beznelor adânci”.
Acestea au fost gândurile lui Spiru Blănaru, împărtăşite lui Tase Berzescu. Prin naşterea lui, Dumnezeu l-a hărăzit luptător, punându-i arma în mână şi dragostea de neam în suflet, ca să fie pildă vie nepoţilor şi strănepoţilor în apărarea lui Hristos şi a neamului nostru românesc.
Să nu uitaţi, dragi cititori! Spiru Blănaru, azi pentru întregul neam românesc, este simbolul Rezistenţei armate din Banat. Deşi Spiru a fost moldovean, prin jertfa lui, este pentru totdeauna bănăţean. El rămâne în istoria acestui neam, ca simbol al luptei pentru credinţă şi neam.
Spiru Blănaru va rămâne pentru veşnicie comandantul Rezistenţei armate din Munţii Banatului din anii 1948-1949, împotriva comunismului. Crezul lui a fost şi va fi crezul neamului românesc, până la sfârşitul veacurilor.
Prof. Ion GHEORGHEOSU
N.R. În numerele viitoare, din lunile mai şi iunie, urmează să apară serialul „Rezistenţa anticomunistă de la Liceul Traian Doda din Caransebeş – 1949”.
