Adrian CRÂNGANU

Pur şi simplu m-a pufnit râsul, acum câteva zile, când l-am auzit pe Emil Boc spunând că tot ce urmează să se întâmple bun de acum înainte, cu salariile bugetarilor şi cu banii pensionarilor, e numai şi numai meritul PDL-ului. Şi, ca o ironie a sorţii, a spus-o exact în ziua în care partidul la cârma căruia se află îşi lansa candidaţii şi, mai ales, se împlineau exact doi ani de austeritate declarată, mai pe-nţelesul nostru, doi ani de când românii trag din greu şi în van la vâslele galeriei căpitanului Boc, eşuată demult pe o dună de nisip, în mijlocul Saharei. De obicei, nu râd când e vorba de lucruri grave, ci le tratez cu toată seriozitatea. Şi, tot de obicei, nu-mi aleg subiecte politice pentru editoriale. Uneori, însă, nu mă pot abţine. Iar asta se întâmplă atunci când gogomăniile pe care le aud depăşesc orice limită.

Reacţia mea e oarecum neaşteptată, cu atât mai mult cu cât, de felul meu, sunt un om serios. Atât de serios, încât, câteodată, când pe mama o năpădeau amintirile, îmi tot povestea că în blocul în care am copilărit, babele mă priveau ca pe o ciudăţenie, ca pe băieţelul pe care, până la zece ani, niciuna nu-l văzuse să zâmbească nici măcar o dată. Cred, însă, că era doar un soi de legendă locală; am fost un copil absolut obişnuit, care plângea când îşi julea genunchii şi râdea cu gura până la urechi atunci când reuşea să-şi cumpere un pistol sau o minge cu care, e adevărat, mai dădea uneori după babele care-şi făceau veacul în faţa blocului. Dar cum, imediat după aceea, o tuleam la fugă, ele nu aveau cum să-mi vadă bucuria.

Cu timpul, însă, am devenit serios, şi cred că mai ales munca în presă m-a făcut să fiu aşa. Dacă, până atunci, mă mai jucam cu cuvintele, în povestiri, nuvele sau romane începute, din momentul acela am înţeles că pot construi sau demola cu ele. Şi am început să fiu mult mai responsabil. Dar să revin la Emil Boc şi la mesajul lui, care, şi acum, când scriu, mă face să zâmbesc. Cu un aer de încredere absolută, fostul premier şi căpitan de galeră a explicat că de fapt n-am vâslit zadarnic doi ani şi că, dacă mai rămânea numai puţin la comandă, ne-ar fi dus pe toţi într-un paradis tropical. Ăsta era planul lui. Acum, stă o vreme pe uscat, dar peste câteva luni va urca din nou pe punte, cu vechiul echipaj şi cu destinaţia Hawaii.

Râdea, dar nu era râsul lui. Nici n-avea cum. O dată, o singură dată am trecut şi eu prin ceva asemănător, şi ştiu ce înseamnă să fii părăsit. S-a întâmplat în ziua în care jumătate dintre colegii din redacţia la care lucram atunci şi-au dat demisia şi au plecat să facă alt ziar. Eu rămăsesem un fel de Emil Boc, dezorientat, într-o bărcuţă care lua apă pe la toate încheieturile, iar ţărmul nu se zărea nicăieri. Mi se muiaseră picioarele şi simţeam un gol în piept, dar mai ales mi se uscase gura. Asta ţin minte cel mai bine, că n-am putut să le spun celor rămaşi că suntem condamnaţi să mergem mai departe, orice ar fi, până n-am băut un pahar cu apă. Dar, de zâmbit, n-am zâmbit deloc. N-am putut.

Emil Boc râdea. Nu era însă râsul lui, iar vocea îi suna piţigăiat, ca şi cum i-ar fi prins tare bine un pahar cu apă. Nici nu-i de mirare. În Sahara, din câte ştiu eu, e imposibil să nu-ţi fie sete.