Adrian CRÂNGANU
Chiar dacă, uneori, pe oameni a mai trebuit să-i mint, într-o situaţie sau alta, atunci când chiar n-am mai avut încotro, cu hârtia n-am avut niciodată curajul să fac asta; cu ea am fost întotdeauna sincer. Au fost momente când, ca să nu o înşel, am preferat să tac. Asta da, am făcut. Dar am fost mereu cinstit cu ea. Iar ce voi scrie mai departe va fi lipsit de orice patimă, singurul sentiment care, recunosc, mă încearcă acum, fiind doar acela de tristeţe. Tristeţea de a fi român.
În ziua Referendumului m-am revoltat şi chiar m-am enervat. Prea multe s-au adunat, în ceea ce mă priveşte, în săptămânile din urmă, atunci când Comisia Europeană ne-a tras serios de urechi şi ne-a dat cu liniarul la palmă. Când, însă, duminică, am văzut că ungurii din Covasna şi Harghita, în loc să iasă la vot, se ascund după fustele lui Viktor Orban, care, din altă ţară, face legea în România, mi s-a umplut paharul. Şi m-am enervat şi m-am revoltat. Şi mi-am adus, pentru a nici nu mai ţin minte câta oară, aminte că eu am tot scris, până am făcut bătături la degete şi am şters literele de pe tastatura calculatorului, că din 1990 încoace ungurii ne hotărăsc soarta. Am fost mustrat pentru articolele acelea, am primit scrisori cu drepturi la replică – dintre care pe una, plină de bun-simţ, am şi publicat-o, de altfel –, oi fi fost şi înjurat, nu ştiu, dar asta a fost părerea mea. La care mai adaug acum una: aşa ne trebuie!
Din punctul meu de vedere, eu sunt cu conştiinţa împăcată. Am fost la vot. Nu ca să legitimez o elucubraţie şi aberantă lovitură de stat şi da, am ieşit ca să nu girez altă inepţie, aceea conform căreia, dacă stau în casă, aş fi complice, sau, mă rog, de acord cu nedemiterea lui Traian Băsescu. Am votat în primul rând ca să lovesc în lipsa de curaj a celui care duminică se numea doar „Nenumitul”. Ca să amendez tertipurile şi şmecheriile la care, în opinia mea, un şef de stat, fie el şi suspendat, n-ar trebui să recurgă, în vecii vecilor şi pentru nimic în lume. Şi am mai ieşit ca să văd cine, aidoma mie, are un cuvânt de spus, indiferent că e DA sau NU. Şi am văzut. Am văzut o bătrânică aproape oarbă, care abia mergea ajutată de două bastoane, dar care voia morţiş să pună ştampila pe buletin. Şi un colonel în rezervă, îmbrăcat de mare sărbătoare, în uniformă de paradă, la care toată lumea s-a uitat cu gura căscată. Dar n-am văzut destui ca să li se-mplinească visul.
Ce va fi de-acum înainte? Greu de spus. Eu cred că Traian Băsescu va fi izolat. Va fi comandantul unui vas-fantomă care va bântui prin ceţurile unui soi de Triunghi al Bermudelor şi va striga, până va răguşi, comenzi pe care nimeni nu le va mai asculta, fiindcă echipajul nu mai există. Cineva, totuşi, va spăla puntea şi va lustrui alămurile corabiei, iar aceia vor fi cei doi matrozi, Mihai Răzvan Ungureanu şi Mihai Neamţu.
Şi, tot reflectând la ceea ce s-a întâmplat duminică, mi-am mai amintit că odată, demult, am mai scris ceva ce a deranjat: îmi iubesc ţara, dar în privinţa poporului, mă mai gândesc. Acum m-am hotărât şi scriu: îmi iubesc ţara şi jumătate din poporul ei. Ghiciţi pe care…
