INCREDIBIL!

România ar fi putut schimba soarta celui de Al Doilea Război Mondial

Drama Generalului Gheorghe Avramescu

În anul 1999, la Editura „Ionescu”, din Caransebeş, apărea cartea subsemnatului, „O retrospectivă în istorie”, ce se dorea a fi un alt interviu cu profesorul şi scriitorul Filon Verca, exilat la Paris, unul dintre eroii rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului.

Printre alte evenimente relatate în această carte, profesorul Filon Verca mi-a povestit şi despre drama Generalului Gheorghe Avramescu – comandantul Armatei a IV-a Române, care, în februarie 1945, în luptele din Ungaria, prin acţiunea sa de întoarcere a armelor acestei unităţi împotriva sovieticilor, încercând să-i ţină pe loc timp de 10 zile, pentru a da ocazia nemţilor să pregătească o puternică contraofensivă, ar fi putut schimba soarta acestei mari conflagraţii mondiale, mai ales că germanii erau în faza experimentală a bombei atomice şi trecuseră deja la fabricarea primelor avioane cu reacţie.

La acea vreme, aceste informaţii, detaliate în cartea sus-amintită, au stârnit multe controverse, mulţi considerându-le teorii fanteziste ce nu ar fi putut fi realizate niciodată.

Din păcate însă, odată cu trecerea timpului, evenimentele s-au decantat, iar mulţi istorici au început să studieze în amănunt cele întâmplate pe Frontul de Vest, din Ungaria, în februarie 1945.

Unul dintre nenumăraţii istorici care s-au aplecat asupra acestor evenimente este şi Ion Cristoiu, care, în revista „Historia” nr. 124, din aprilie 2012, deschide dosarul Generalului Gheorghe Avramescu, într-o altă versiune decât cea pe care mi-a relatat-o scriitorul Filon Verca.

Din dosarul „Cazul Generalului Gheorghe Avramescu”, ce începe cu titlul „Generalul Gheorghe Avramescu – trădător sau victimă a NKVD?”, Ion Cristoiu relatează:

„ … În ziua de 2 martie 1945, pe când era la comanda Armatei a IV-a Române, aflată pe frontul din Cehoslovacia, Generalul Gheorghe Avramescu a fost arestat de către autorităţile sovietice, împreună cu Şeful de Stat Major şi alţi ofiţeri şi civili, în total 36 de persoane. Evenimentul, deosebit de grav, a acţionat ca o undă de şoc pentru trupele aflate în plină campanie, în condiţiile în care colaborarea cu Armata Roşie se dovedise extrem de dificilă, noul aliat acuzând Armata Română, în dese rânduri, de incapacitate operativă sau chiar de trădare şi trecerea voluntară la inamic (cazul Diviziei 4 Infanterie, asupra căruia vom reveni). Acest episod tragic este indisolubil legat de destinul României în acei ani teribili, iar subiectul rămâne deschis cercetării.”

Dar, pentru a înţelege mai bine evenimentele care s-au petrecut pe Frontul din Cehoslovacia, este necesar să facem o incursiune în timp, aşa cum au fost ele relatate de scriitorul Filon Verca, pe baza unor documente inedite furnizate de Arhivele din Paris, New York, Madrid şi alte surse, evenimente relatate în cartea „O retrospectivă în istorie” – Ion Gheorgheosu.

„ … Mi-aduc aminte, era la început de iarnă a anului 1945, în Timişoara, unde mă găseam clandestin, după paraşutarea mea, cum, în fiecare dimineaţă, se adunau morţii cu zecile. Într-o singură dimineaţă au fost descoperite vreo 30 de cadavre pe tot întinsul oraşului. Presa ocupantului, singura care avea dreptul la cuvânt, anunţa în fiecare zi «morţi necunoscuţi, omorâţi de… necunoscuţi», când toată lumea cunoştea asasinii.

În acest climat de nesiguranţă, iniţiativa a fost luată de către Mişcarea Legionară, cu acţiunea de întoarcere a Frontului din Ungaria.

Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare, ţinut în lagărul de concentrare german, la cererea Generalului Antonescu, care vroia să-l suprime, ignorând Frontul din Răsărit, care se apropia de ţară, este eliberat. În acelaşi timp au fost eliberaţi şi cei 400 de legionari din Lagărul de la Buchenwald şi solicitaţi să continue lupta împotriva comunismului.

Dar, înainte de constituirea acestui guvern, care a devenit efectivă abia la 10 decembrie 1944, este necesar a cunoaşte evenimentele imediate eliberării noastre din lagăr, pentru a înţelege tentativa de întoarcere a Frontului din Ungaria, după ce toate celelalte măsuri de a-i opri pe ruşi, pe Carpaţi, au eşuat.

Lovitura de stat a avut loc la 23 August 1944, urmată de eliberarea noastră. A doua zi, Horia Sima este eliberat din Lagărul de la Sachsenhausen-Oranienburg şi a plecat imediat la Rastenburg, în Prusia Orientală, azi teritoriu sovietic, unde se afla Marele Stat Major al lui Hitler.

În faţa dezastrului din România, politica germană îşi revizuieşte atitudinea faţă de Mişcarea Legionară, singura garanţie anticomunistă, făcând apel la ea în ultima fază disperată a frontului, pentru a opri forţele sovietice, care au făcut un salt enorm peste România, apropiindu-se de graniţele Germaniei.

Dar să dăm prioritate, cronologic, evenimentelor, lăsând pentru mai târziu expunerea de motive a angajării Mişcării Legionare în acest conflict, ştiind bine că şansele de reuşită erau minime, dacă nu chiar inexistente.

Horia Sima, încă de la Rastenburg, redactează o Proclamaţie către ţară, de la Radio Donau, din Viena.

Planul iniţial stabit la Cartierul Fuhrerului era ca Guvernul Naţional Român să fie constituit la Arad, de unde să se organizeze oprirea ruşilor pe Carpaţi. Din cauze multiple, acest plan a eşuat. În primul rând, trădarea de la 23 august, forţele germane din Moldova, foarte importante, n-au putut fi regrupate pe Carpaţi, care ar fi putut stabili noua linie de apărare pe Carpaţi, fiind lichidate de Coaliţia româno-sovietică.

Forţele germane din interiorul ţării erau insuficiente şi au fost şi ele neutralizate de către trupele de rezervă române. Astfel, avansul trupelor sovietice a fost fulgerător, neîntâlnind nicio rezistenţă, ajungând la Arad.

Horia Sima se găsea în acel moment la Budapesta, aşteptând desfăşurarea evenimentelor.

Transilvania fiind ocupată, Sima revine la Viena, unde urma să fie constituit, la insistenţa germană, Guvernul Român. Iniţial, Guvernul Român urma să fie constituit la Arad, deci pe teritoriu românesc, cu trupe româneşti, în uniforme româneşti, pentru a combate comunismul sovietic, şi nicidecum împotriva Aliaţilor, după cum vom vedea la Procesul de la Nurnberg, unde Mişcarea Legionară nu a apărut pe banca acuzaţilor, pentru că acţiunea de eliberare a ţării de către sovietici era legitimă.

Desigur, se pot broda comentarii fără reţinere, toate însă vor trebui să ţină cont de urmările apocaliptice care depăşesc, de departe, orice închipuire, înainte de a se pronunţa într-un fel sau altul.

Între timp, Horia Sima lasă pentru mai târziu constituirea guvernului, dând prioritate observării avansării ruşilor. În acest scop, trimite pe Vasile Iasinschi cu o trupă de legionari care ajung până la Târgu Mureş, fiind însă obligaţi să se retragă. În acelaşi timp, ajunge şi Constantin Stoicănescu în acest oraş, dar el rămâne pe loc, lăsându-se depăşit de trupele ruseşti; după cum vom vedea mai târziu, el avea o misiune specială.

Un alt grup legionar, sub comanda lui Tavi Roşu, ajunge în Banatul Sârbesc, de unde, cu ajutorul trupelor germane, să încerce ocuparea Banatului şi să împiedice trecerea trupelor sovietice prin pasul Orşova. Acestui grup i s-au alăturat şi români din Banatul Sârbesc, conduşi de legionarul Pavel Onciu, precum şi mulţi refugiaţi din ţară, conduşi de legionarul Ică Tănase, martirul de mai târziu, paraşutat în ţară cu ajutor franco-american, condamnat la moarte şi executat în octombrie 1953.

Astfel, o unitate de luptă ajunge la Oraviţa, unde Octavian Roşu este numit prefect al judeţului. Ei nu pot merge mai departe, din cauza înaintării rapide a trupelor sovietice, şi, la 1 octombrie 1944, toate forţele legionare se retrag spre Viena.” (Va urma)

Ion GHEORGHEOSU