Adrian CRÂNGANU
Scriu. Citesc, scriu, citesc şi iarăşi scriu. Cam la atâta cred că se reduce viaţa mea. E adevărat că mai şi umblu, treburile care ţin de ziar nu-mi lasă nici măcar o clipă de răgaz, fie că e vorba de lucruri pur administrative, fie că e vorba de documentări, dar, chiar şi atunci, scriu în gând. Spun asta nu ca să mă dezvinovăţesc, ci mai degrabă pentru a răspunde la o întrebare care, în ultimul timp, îmbracă forma, dacă nu a unei acuzaţii, dar măcar a unui reproş, şi anume de ce tac. Sau, ca să respect adevărul, de ce am tăcut brusc în urmă cu zece ani şi de atunci n-am mai scos un sunet. Şi, de fapt, nu eu, ci mai exact mâna cu care scriu.
Şi, la urma-urmei, ce-aş putea să le răspund acelora care îmi condamnă tăcerea? Că n-au dreptate, când, din punctul lor de vedere, au? Ştiu că, oricât aş încerca, n-am să pot niciodată să-i conving de adevărul meu. Am încercat, şi nu o dată, ultima oară chiar zilele trecute, dar nu m-am putut face înţeles. Altfel spus, nimeni nu mă crede atunci când îi răspund că nu am timp să scriu. Ca să fiu mai clar, cei care mă întreabă se referă la literatură, asta am uitat să amintesc. Iar ei consideră că ultima mea creaţie adevărată datează din urmă cu vreo 11 ani. Aşa şi este, dacă ne raportăm la proză. Eu, însă, le răspund întotdeauna la fel, iar singurul meu argument e acela că, din păcate, am ajuns să trăiesc din scris, şi nu pentru scris. Luxul ăsta nu mi-l mai permit demult. Adică exact de vreo zece ani.
Mi-e greu să explic, dar am să încerc. Întrebarea de care vorbeam vine, de obicei, din partea unor oameni care au tocmai ceea ce-mi lipseşte mie cel mai mult, adică timpul. Majoritatea au fost mai abili decât mine, sau mai norocoşi, şi au ştiut să-şi aranjeze viaţa în aşa fel încât resturile şi firimiturile care rămân de la masa scrisului să fie cât mai puţine şi cât mai mici. Eu nu am putut, sau nu am ştiut să fac asta. Nu m-am abandonat literaturii atunci când a trebuit, iar acum suport consecinţele. Scriu ca să pot trăi, şi nu invers.
Şi cred că, în spatele întrebării care mi se tot pune, mai e una, nerostită, dar pe care o citesc limpede în ochii celor cu care stau de vorbă: dacă nu mă doare tăcerea asta. Răspunsul meu e că uneori da, mă doare, alteori nu. Aş minţi dacă aş spune că nu-mi doresc să mai scriu din când în când şi proză, măcar o povestire sau o nuvelă, dar, aşa cum am mai spus, sunt conştient că nu-mi permit luxul ăsta. Sunt un soldat din linia întâi într-ale scrisului şi ştiu mai bine ca oricine că, după ce dai două articole pe zi, e greu, dacă nu imposibil să te mai aşezi seara în faţa foii de hârtie ori a calculatorului şi să mai aşterni ori să mai tastezi măcar două cuvinte cu valoare literară.
De aceea spuneam că nu am timp. Iar atunci când îmi rămâne, oricât de puţin, mă gândesc mereu dacă fraza cu care mă tot scuz nu ar putea suna şi altfel, adică: din păcate, sau poate din fericire, scriu ca să pot trăi… Nu ştiu, dar, până una-alta, scriu.
