Blocul meu


Adrian CRÂNGANU

Blocul în care locuiescu e o lume, în sine. Văzut din afară, n-ai zice că-i aşa, dar, odată ce faci primii paşi pe coridor, îţi dai seama exact cum stau lucrurile şi ce am vrut să spun. De cum intri, te întâmpină larma făcută, aproape toată ziua şi până seara târziu, de un aparat de radio sau un televizor dat la maximum, indiferent că se difuzează ştiri sau muzică populară. Zgomotul vine de la prima uşă din stânga, unde stă un bărbat trecut de 50 de ani şi despre care niciun vecin nu ştie din ce trăieşte, fiindcă ajutor de şomaj nu mai ia de ani buni şi nici să lucreze undeva nu are nimeni cunoştinţă. În general, din câte am observat eu, o duce bine şi nu pare să-şi facă nici cea mai mică grijă pentru ziua de mâine. Uneori, seara, o mai văd pe bătrâna lui mamă cu câte o plasă în care se întrezăresc contururile cratiţelor şi oalelor cu mâncare.

Dacă mai faci câţiva paşi, rişti să te împiedici ori în vreun cărucior pentru copii, ori în vreo bicicletă sau vreun scuter sprijinite de perete de tinerii căsătoriţi ori de copilandrii de la etajele de sus. Dacă le spui ceva, pe o ureche le intră şi pe alta le iasă, ridică din umeri şi până să iei liftul au şi uitat că au vorbit cu cineva. Dacă, însă, urci pe scări, lucrurile devin cu adevărat interesante. Din spatele celor mai multe uşi răzbate până afară muzica de tot felul, râsete şi ţipete în joacă, zgomot de maşini de găurit şi geamăt de pereţi mutilaţi pentru te miri ce toane arhitecturale ale proprietarului aparatamentului, gângurit zglobiu de copil sau sunete prosteşti scoase de mămicile profesioniste, care şi-au făcut din creşterea lor un scop în viaţă şi o carieră. Seara, se mai iveşte ocazia să auzi ori vreo ceartă, încât o tuleşti cât mai repede din faţa uşii cu pricina, ori muzică dată la maximum, clinchet de pahare şi hăhăieli de oameni care au uitat parcă să vorbească.

În general, voia-bună şi bunăstarea caracterizează blocul descurcăreţ în care locuiesc, şi asta chiar dacă mai mult de jumătate dintre vecinii mei nu lucrează nicăieri. În momentul când dă un pic căldura şi până când încep ploile şi se lasă frigul, băncile din faţa blocului sunt atât de pline încât unii se mulţumesc să stea şi măcar cu jumătate de fund pe un capăt de lănteţ. Se bea bere, se joacă cărţi, se bârfeşte, se râde, se discută despre maşini, uneori bărbaţii se mai iau la harţă iar babele îşi mai altoiesc nepoţii, dar, ca o trăsătură comună, toţi vecinii mei par senini şi lipsiţi de cea mai mică grijă. N-am citit pe faţa ori în ochii niciunuia dintre ei vreo problemă sau vreun stres.

Când trec pe lângă ei, mai întotdeauna mă întreb cum de reuşesc să nu vadă prăpădul din jurul lor. Răspunsul cred că l-am găsit într-o seară când, în lift, unul dintre vecinii de deasupra mi-a întins o bere, ca să am inspiraţie în noaptea aceea. Atunci am aflat că, neştiind exact cu ce mă ocup, ei îmi spun Poetul. Din punctul meu de vedere, e bine şi aşa. Şi mi-am adus aminte că nevasta vecinului meu abţiguit e de vreo şase ani dincolo, la babe. La fel ca alte vreo 43 de persoane. Iar eu, am uitat să spun, locuiesc într-un bloc cu 44 de apartamente. Mica mea lume…