Adrian CRÂNGANU

Poate să pară neobişnuit, dar, la mine acasă, lucrul care, după pix şi un petic de hârtie, îmi stă mereul la îndemână este „Lupul de stepă” al lui Hermann Hesse. Cum am cinci minute libere, cum mai citesc două, trei pagini din carte. Trebuie să recunosc că mă cam chinui de ceva vreme cu volumul, care, la urma-urmei, nici nu e prea gros, dar timpul meu e atât de puţin încât, în vreo două luni, abia dacă am trecut puţin de jumătatea lui. Şi poate că nu m-ar atrage atât de mult şi nici eu nu m-aş ambiţiona să-l termin cât mai repede, dacă în el n-ar fi vorba despre un bărbat de 50 de ani. Adică exact vârsta pe care o împlinesc eu zilele astea. Şi încerc să compar, să mă compar pe mine cu el şi nu prea reuşesc. E atâta tristeţe în sufletul lui Harry Haller şi el e atât de istovit de viaţă, încât abia aşteaptă să şi-o curme. Dar mereu întâlneşte lucruri noi care îl fac să-şi mai acorde câte un scurt răgaz. Oricum, el consideră că la 50 de ani e timpul să-şi cam încheie socotelile cu viaţa.

Eu nu m-am gândit niciodată la aşa ceva, cum că ar exista o vârstă după care viaţa să nu-şi mai aibă rostul. E drept că în tinereţe am trăit mereu cu convingerea că la 38 de ani am să fiu copt din toate punctele de vedere, că acela va fi apogeul vieţii mele. Şi aşteptam cu speranţă şi cu oarecare temere ziua în care îi voi împlini. Cred că asta mi s-a tras de la faptul că, atunci când eram copil, o verişoară puţintel mai mare decât mine mi-a ghicit în numere, în data naşterii, iar rezultatul acela, 38, mi s-a întipărit în memorie pentru totdeauna. Şi poate că nici n-a fost prea departe de adevăr verişoara mea şi calculele ei ciudate, fiindcă prima mea carte cam atunci s-a editat.

Am 50 de ani. Mă uit în urmă şi am puterea să recunosc că dezamăgirilor şi insucceselor mi-e greu să le ţin şirul, în vreme ce realizările le pot număra pe degetele de la o mână. Dar, dacă sunt adevărate, ele sunt multe pentru o viaţă de om.

Ceea ce fac eu acum e un bilanţ. Un fel de dare de seamă în faţa propriei conştiinţe, lucru pe care poate că ar fi trebuit să-l fac mai des, măcar o dată la zece ani. Prin urmare, ca să o scurtez, am să recunosc că, în toţi aceşti ani, am făcut lucruri perfect normale: am iubit şi am fost iubit, am fost furat şi am furat, am minţit şi am fost minţit, am trădat şi am fost trădat, am fost înşelat şi am înşelat, am băut, am râs şi am plâns, am înjurat, am jignit, am citit şi am scris, m-am certat, uneori m-am şi bătut, m-am răzbunat, am căzut, m-am ridicat… Deci, nimic neobişnuit. Pot însă să spun că fac parte dintre fericiţii care au preferat să regrete un lucru pe care l-au făcut, decât să le pară rău după ceva ce n-au avut curaj să facă.

Iar dacă cineva, să zicem, ar vrea să-mi facă, de ziua mea, cadou, o vârstă anume, şi m-ar întreba care ar fi aceea, i-aş răspunde fără să stau o clipă pe gânduri: 50 de ani în cap. Nicio zi în plus, nicio zi în minus. Atât, 50.