Florica Bradu

Am căutat-o la telefon pe Florica pentru a-i cere CV-ul, deoarece doresc să o includ şi pe ea printre Mesagerii cântecului popular, pe care, aşa cum probabil vă amintiţi, i-am inclus într-un volum cu acest nume, şi, de asemenea, având în vedere că este colaboratoare la Ansamblul „Semenicul”, îmi trebuiau acele date. Mi-a răspuns să caut pe internet, deoarece a dat un interviu destul de detaliat domnului Dimitrie Bălan, din Oradea. Prin urmare, aşa am şi procedat.

Florica Bradu s-a născut în 20 februarie 1945, în localitatea Şicula, judeţul Arad, în familia Bîr, ţărani cu o anumită stare, gospodari, care sfinţeau locul prin credinţă, hărnicie, prin armonia familială, prin unitatea întregii familii în faţa sorţii. Toate problemele care se iveau erau discutate cu toţii împreună şi parcă aşa se rezolvau mai uşor. Mai are o soră, Veronica, o ţărăncuţă care a rămas de veghe la „moşia” care le-a rămas de la părinţi. A moştenit calităţile muzicale de la tatăl său, care avea un glas splendid şi era un cunoscut cântăreţ în toată zona.

Clasele primare le-a făcut în localitatea natală, Şicula, unde a cântat la toate serbările şcolare, recunoscând că încă de pe atunci s-a acomodat cu publicul şi cu scena. Încă de mică a îndrăgit muzica populară, ascultând cu drag la radio emisiunea „La cererea ascultătorilor”. Când a ajuns în clasa a V-a, şi-a făcut şi ea un „post de radio”, într-un copac, în părul casei, din care „difuza” muzică populară la cererea spectatorilor, care erau bătrânii satului, colegii de şcoală şi vecinii. Mai apoi, veneau şi alţii, tocmai din capătul satului, ca să o asculte. Pentru Florica aceasta era o mare bucurie. De la Şicula a plecat la Arad, la început la Liceul Nr. 2, apoi la Liceul „Moise Nicoară”, unde a cântat la toate serbările şcolare, participând, de asemenea, la toate concursurile artistice. La 17 ani venise o comisie de la Bucureşti pentru a face o preselecţie pentru solişti şi dansatori la Ansamblul Folcloric „Ciocârlia”, reuşind atât ca solistă, cât şi la dansuri populare, dar, fiind minoră, tatăl Floricăi nici nu a vrut să audă ca ea să plece la Bucureşti, spunându-i „Mai întâi să-ţi termini şcoala!”. La Ineu de Arad (tot în regiunea Crişana), cu capitala la Oradea, a fost un fel de concurs artistic. Acolo a fost remarcată de folcloristul Ioan Bradu, care ulterior i-a devenit socru. El a insistat ca ea să meargă cu ansamblul folcloric din Oradea pe Litoral. Aşa s-a cunoscut şi cu Mircea Bradu, care i-a devenit soţ, şi, fireşte, tatăl fetelor sale.

Socrul, Ioan Bradu, un mare folclorist, a avut un important rol îndrumător la începutul carieriei sale artistice. De asemenea, soţul Mircea Bradu, un om de artă şi literatură, i-a fost un sprijin real.

A venit la Oradea, unde a intrat la facultate, la Filologie, continuând să cânte, în paralel cu învăţătura. După cum mărturiseşte Florica, toată viaţa ei, în tot ce a făcut, a investit seriozitate, muncă intensă, pasiune. Tot atunci a avut loc marele concurs iniţiat de singura televiziune existentă în acele vremuri, sub genericul „Dialog la distanţă”. Regiunea Crişana a concurat cu Bucureştiul. Au urmat preselecţii, selecţii, şi în sfârşit a fost nominalizat reprezentantul Crişanei, care a fost Florica. După cum mărturiseşte, a avut mari emoţii. Dar juriul i-a dat 10 cu felicitări, cu excepţia delegatului din Argeş, care a notat-o cu 9. Parcă i-ar fi mustrat conştiinţa pe argeşeni, pentru că, imediat după concurs, au invitat-o să plece cu ansamblul lor în Olanda. De atunci a intrat în marele circuit artistic, în vizorul televiziunii, a făcut numeroase turnee în ţară şi străinătate, înregistrări la Radio şi TV.

Pe lângă voce, Florica Bradu are o prezenţă scenică deosebită şi este şi o femeie frumoasă. Întodeauna şi-a dorit să nu schimbe emisia vocii, să rămână cu o voce autentică, cu o voce naturală, aşa cum cântă ţăranii, dar cu o interpretare artistică. Fără a studia muzica, a avut foarte mare succes cu naturaleţea cântecului ei. Deşi nu este categorisită ca un rapsod, cântecul ei e autentic, îngrijit, cultivat. S-a străduit să-i dea vocii „îmbrăcămintea” adecvată, un ton cât mai plăcut, un timbru specific, care vine de la Dumnezeu, dar care trebuie conservat. Atunci când cântă, ascultătorul simte că o face cu toată dragostea, cu sinceritate totală. Florica pune mare accent pe texte, care sunt importante, deoarece atunci când cântă ea se gândeşte la ceea ce spune. Multe dintre texte aparţin sufletului şi folclorului nostru. Ele au „cucerit” anumite cercuri şi, în plus, s-au bucurat de generozitatea televiziunilor.

Colegii apropiaţi ai Floricăi ştiu că ea a fost plecată mulţi ani în America, informând-o că, în ultimul timp, oamenii nu mai vin la spectacole, explicţia Floricăi pentru acest fapt fiind aceea că lumea e prea preocupată de grijile materiale. Trebuie arătat şi să nu uităm, mai spune Florica, ce ne oferea televiziunea în vremea aceea, faptul că oamenii erau dornici de frumos, pe măsura pregătirii lor, a gusturilor lor artistice, şi veneau la spectacole, sălile erau arhipline. Azi este adevărat că biletele sunt scumpe. Legat de faimoasa „Cântarea României”, mai spune Florica, chiar dacă aceasta era o manifestare oarecum politizată, din fericire această „instituţie” a fost totuşi o pepineră de talente.

După terminarea facultăţii, a predat la şcoală. Nu fără anumite greutăţi, pentru că avea doi copii mici, pe Anca şi pe Lioara… Asta o şi ajutat-o. Repartiţia a fost tocmai la Cehul Silvaniei, dar, datorită fetelor, a obţinut nagaţie de la Minister şi a rămas la dispoziţia Inspectoratului şcolar judeţean. Fiind solicitată de anumite ansambluri pentru colaborări şi fiind nevoită să absenteze de la catedră, ca să nu intre în conflict cu cei din şcoală şi cu părinţii, a preferat să meargă la Casa Pionierilor, unde, ca profesoară, a înfiinţat un Cerc de folclor.

Florica a dus cântecul românesc pe toate continentele lumii. De pildă, la un Festival studenţesc din Istanbul, din 1968, unde plecase cu o formaţie de tineri din Bucureşti, spectacolul se ţinea într-o grădină de vară, şi, cum nu plouase de foarte mult timp, după cântecul interpretat de Florica, o piesă turcească „Allah dă ploaie pe cortul meu”, când ea a ridicat mâinile, parcă invocând cerul, privind în sus, ei bine, exact în acel moment a început să plouă. După cele întâmplate – o ploaie deosebit de puternică –, turcii, fiind fanatici în credinţa lor, au crezut că s-a întâmplat o magie, pentru că, după o secetă destul de îndelungată îşi doreau cu toţii ploaia. Pe lângă ploaie, a existat atunci şi o furtună de aplauze.

Florica Bradu a avut o colaborare foarte fructuoasă şi cu „Semenicul”, unde s-a simţit ca la ea acasă. Dintre toate festivalurile naţionale şi internaţionale, unde a fost întotdeauna pe podium, cel mai important şi adevărat triumf a fost la Festivalul Internaţional de la Agrigento, în Sicilia, unde a fost aleasă „Miss Europa Primavera”, atât pentru calităţile vocale, cât şi pentru frumuseţea ei.

Având şi cetăţeană americană, Florica îşi iubeşte în primul rând ţara natală, din toate fibrele fiinţei ei, dar a ajuns să iubească şi America, datorită fiicei Raluca, aceasta, după un an de facultate, ajungând „tutoring”, ceea ce înseamnă să-i ajuţi pe ceilalţi studenţi, chiar americani, la învăţătură.

Ca proiecte de viitor, Florica a semnat un contract cu Casa de discuri „Electrecord”. Mai are un proiect legat de o carte despre viaţa ei. Fiind o cântăreaţă iubită de publicul spectator, atât din ţară, cât şi de peste hotare, Florica nu a făcut rabat de la calitatea interpretărilor, dar şi-a conservat în acelaşi timp şi vocea, atât cât a putut. Este mândră de cele trei fiice ale sale şi le iubeşte, fapt pentru care şi face naveta între România şi America.

Ştefan ISAC