Adrian CRÂNGANU

Am observat – şi asta nu acum, ci mai demult, însă, aşa cum s-a întâmplat cu mai toate lucrurile importante din viaţa mea, n-am avut niciodată destul timp ca să mă pot apleca asupra lor aşa cum mi-aş fi dorit –, am observat, aşadar, că modul în care mă comport într-o împrejurare sau alta are o legătură mult mai mare decât mi-aş fi putut imagina cu felul în care mă îmbrac în ziua aceea. Dau un exemplu. Azi am fost până la piaţă, câteva sute de metri doar, aşa că nu mi-am luat pe mine cine ştie ce: o pereche de blugi, un flanel negru şi o geacă sport, şi, în plus, mai eram şi nebărbierit. Mă simţeam însă bine şi în largul meu, şi asta s-a văzut. Oamenii mi-au zâmbit şi mi-au dat ce aveau mai bun, ba chiar mai multă marfă decât le plătisem. Şi aşa mi se întâmplă mereu când mă îmbrac cu hainele pe care le cunosc.

De aceea, cred, uneori sunt calm şi liniştit, alteori – ştiu asta, fiindcă mi s-a spus – parcă aş fi cel mai trist om de pe Pământ, iar câteodată sunt nervos şi agitat. Începutul stărilor mele sufleteşti de la haine pleacă. Şi poate că toate acestea îşi găsesc explicaţia dacă dau anii înapoi şi mă întorc în copilărie. Mi-a spus mie odată un psiholog care încerca să mă convingă că atenţia exagerată pe care o arăt nu doar cuvintelor, ci şi nuanţelor cu care acestea sunt rostite, are drept cauză jignirile în care tata pur şi simplu mă îngropa când eu aveam cinci, şapte sau zece ani. Am ţinut minte ce mi-a spus, cu gândul că odată şi-odată am să revin asupra ideii şi am să încerc să o rumeg pe îndelete. Timpul n-a ţinut însă niciodată cu mie, iar ea a rămas acolo, într-un colţ al minţii, în aşteptarea unor vremuri mai bune.

Acum, dacă mă gândesc, poate că psihologul acela avea dreptate, în felul lui. Când eram copil, ai mei mă îmbrăcau cât mai ieftin şi, normal, cât mai prost. Pentru mama nimic nu era mai firesc decât să-mi dea o hăinuţă de costum şi în picioare să mă pună să mă încalţ cu tenişi cu 21 de lei. Cu tata, lucrurile stăteau altfel. La el totul era calculat, şi o pereche de pantofi trebuia să mă ţină cam patru ani, dacă se putea chiar cinci. Dacă se rupeau înainte de termenul stabilit de el, îi burduşeam cu pungi sau cu cartoane. Uneori şchiopătam de la rănile pe care găurile, chiar acoperite, mi le lăsau în tălpi, dar asta nu însemna că-mi şi cumpăra alţi pantofi. Îmi lua mama, din economiile ei, alţii care să semene cu ceilalţi.

Acum sunt desculţ şi îmbrăcat doar cu un trening larg şi un tricou. Mă gândesc cum ar fi, atunci când am să mă ridic de la calculator, să-mi găuresc pantofii şi să-mi sfâşii blugii în genunchi. Măcar pentru o noapte. Iar mâine să-i lipesc pe unii şi să-i cos pe ceilalţi. Şi, totuşi, n-am s-o fac. Pentru că timpul, aşa cum am mai spus, n-a fost niciodată prietenul meu. Ne cunosştem din vedere, şi atât.