Marea Unire – Ideal şi Sacrificiu


Motto:

„Eu nu cred în eforturile care vin de sus şi nu ajung niciodată jos, dar cred în voinţa de jos aşa de puternică în cât să deie sus câte texte de legi voiţi. Eu nu cred în revoluţii care darmă înainte de a şti ce creează şi cum poate fi primit ceia ce vor să creeze. Noi am agonisit, fărâmă de fărâmă, pământul pe care trăim şi zicem: aici stăm, aici rămânem, pentru că avem menirea de a rămâne aici. Îndemnăm elementele neromâneşti prin sânge să-şi dea seama că aci nu este un pământ oarecare, ci este moşia unui neam”.

Nicolae Iorga

10 decembrie, 1922

Marea Unire din 1918 a fost, şi rămâne, pagina cea mai frumoasă a istoriei româneşti. Măreţia ei constă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid, cieste fapta istorică a întregii naţiuni române. De-a lungul timpului, românii au dat dovadă de statornicie şi perseverenţă în realizarea ţelului suprem – Unirea. Poporul român este singurul în măsură să-şi atribuie meritele pentru aceste fapte nepieritoare, intrate în eternitate. Unitatea Statului Român este un fapt împlinit, un proces logic şi ireversibil, a cărui existenţă trebuie păstrată de generaţiile actuale şi viitoare.

Activitatea diplomatică din anii neutralităţii, acţiunea bine organizată a românilor aflaţi sub stăpânire străină, situaţia internaţională favorabilă în anumite momente au contribuit la realizarea Marii Unirii, ideal şi năzuinţă legitimă a românilor. A fost posibil acest lucru prin sacrificiile fără de număr făcute de înaintaşii noştri de-a lungul atâtor veacuri, sacrificii ce nu s-au dovedit zadarnice.

Pe fundalul războiului de întregire, aspiraţia arzătoare – făurirea unui singur Stat unitar – s-a manifestat în intensificarea luptei naţionale, pe toate planurile: politic, diplomatic, cultural. Românii îşi exprimau hotărârea să lupte „prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur Stat naţional şi liber”. La 27 decembrie 1918, la Chişinău, în şedinţa Sfatului Ţării, s-a hotărât unirea necondiţionată a Basarabiei cu România-Mamă, în timp ce pe faţa românilor „lacrimi de jale se amestecau cu lacrimi de bucurie”. În strânsă legătură cu evoluţia evenimentelor din Basarabia, la Cernăuţi, într-o atmosferă entuziastă, s-a adoptat Moţiunea prin care se declara „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un Stat naţional independent”. Actul final al Unirii a fost semnat la Alba-Iulia pe data de 1 decembrie 1918, eveniment ce a marcat sfârşitul unei lungi şi anevoioase etape. După această dată, societatea românească intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice. Hotărârile şi documentele adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia au exprimat atât voinţa naţiunii române, cât şi spiritul epocii. Visul dintotdeauna dorit de întregul neam românesc devenise realitate. Manifestările care au urmat – atât în Provinciile unite cât şi în vechiul Regat – erau fără îndoială expresia bucuriei pentru realizarea idealului unităţii naţionale, pereceput ca o victorie istorică. Dar ele erau şi expresia unei refulări, după suferinţa şi privaţiunile din anii războiului.

Trebuie menţionat că marele act istoric de la 1 Decembrie 1918 nu a fost realizat pe calea armelor şi a aranjamentelor diplomatice. A fost dreptul sacru şi indestructibil, atât al românilor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina, cât şi al celor din Regat, care i-au susţinut pe fraţii lor din provinciile asuprite. Era limpede că „a sosit ceasul fatal” al Unirii, românii gândind categoric – „Acum, ori niciodată”. Mai mult decât atât, România intrase în război fixându-şi ca unic ţel eliberarea fraţilor asupriţi de stăpânirile străine.

Din nefericire, orice împlinire presupune şi sacrificii. Participarea României la Primul Război Mondial a adus imense pierderi umane, adică 615.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, reprezentând 33 la sută din totalul efectivului mobilizat de ţara noastră. Nu trebuie uitată nici jertfa românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, fără de care imaginea contribuţiei României la victoriile Primului Război Mondial nu ar fi completă. Fie ca realizările şi jertfa lor să fie pildă pentru noi toţi!

Chiar dacă anii au trecut şi rănile s-au vindecat, amintirea bravilor eroi nu a putut fi ştearsă niciodată din inimile românilor. În acest sens, fiecare dintre noi să conştientizeze importanţa acţiunilor de cinstire a memoriei eroilor ce s-au jertfit pe câmpurile de luptă, pentru dezrobirea şi reîntregirea ţării în hotarele sale fireşti. Dovezi ale recunoştinţei şi profundei preţuiri din partea românilor pentru eroii neamului sunt numeroasele monumente ridicate în Bucureşti şi în ţară.

Semnificaţia momentului 1 Decembrie 1918 a fost, de altfel, foarte frumos surprinsă de marele istoric Nicolae Iorga: „N-a fost un act politic ieşit dintr-o chibzuire rece, n-a fost rezultatul unui calcul îngust. A vorbit atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit şi de speranţe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a Unirii, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg – martir şi erou”. Şi acum, Marea Unire este percepută ca şi în primele clipe ale înfăptuirii ei, o înfăptuire similară unei renaşteri spre veşnicie.

Col. (r) Andrei GHIDARCEA