Adrian CRÂNGANU

Cu toate că am mărturisit de mai multe ori până acum, şi chiar dacă nu-mi place absolut deloc să mă repet, constat că mereu se iveşte câte ceva care să mă facă să spun că pe mine greu mă mai poate mira, speria sau impresiona vreun lucru. Unii, cei care care nu mă cunosc deloc, aş zice eu, pun asta pe seama unei durităţi cu care, în realitate, nu am nimic în comun, una de care, cred eu, nu sufăr şi nu m-am făcut niciodată vinovat. Eu nu i-am găsit încă un nume indiferenţei cu care accept tot ce au oamenii mai urât în ei, iar cât despre tras, cred că mi se trage de la toate cele pe care le-am văzut ori, mai rău, s-au spart în capul meu până acum. Ca un vaccin. O suferinţă, odată trăită, m-a făcut imun, pentru tot restul vieţii, faţă de orice semăna, câtuşi de puţin, cu ea.

Explicaţia a stat în picioare multă vreme, poate prea multă, iar eu ajunsesem să cred că, în afară de două, trei emoţii, şi acelea ştiute foarte bine, nimic nu mă mai poate mişca. S-a întâmplat însă să mă uit într-o noapte, nu demult, la un documentar cu animale, pentru ca toată acea armură, întărită, strat după strat, de dezamăgiri, eşecuri şi decepţii, să se dovedească mai subţire decât o pânză de păianjen. Nu ştiu cât să fi durat filmuleţul acela, poate o jumătate de oră, poate nici atât, dar ştiu sigur că am să-l ţin minte câte zile oi avea şi că a doua oară nu m-aş mai uita la el în ruptul capului.

Am să încerc să descriu, cât mai scurt posibil, fiindcă nu-mi face nici cea mai mică plăcere să-mi amintesc, ce am văzut, încât să mă întoarcă atât de tare de dos. Totul s-a petrecut într-o noapte, în savana africană. Patru lei tineri, în căutare de teritorii, au atacat un mascul puternic, uriaş, care i-ar fi făcut una cu pământul pe fiecare în parte. L-au trântit şi au început să-l muşte din toate părţile. Întâi de picioarele din spate, pe urmă i-au sfârtecat burta. Totul era îmbibat de o violenţă ieşită din comun, de cruzime, de o ferocitate înspăimântătoare, de mârâituri şi sânge, şi parcă şi în cameră plutea un miros greu, insuportabil, de victorie şi înfrângere, care aveam impresia că mă împiedică să şi respir. Mi s-a făcut pielea de găină. Leul bătrân încă mai mişca atunci când cei tineri au început să-l mănânce de viu. În realitate, acele câteva minute văzute de mine, au spus cameramanii, au durat aproape şapte ore. Şi au recunoscut că, zile întregi după aceea, nici ei n-au mai fost buni de nimic. După ce atacatorii s-au săturat, lucru rar, spuneau realizatorii, fiindcă leii nu se mănâncă între ei, a venit rândul hienelor să se înfrupte din ce mai rămăsese. Apoi ecranul s-a luminat, în film se făcuse deja dimineaţă, şi totul s-a terminat cu o imagine în care o maimuţică târa după ea o bucată de coamă, ultima rămăşiţă a ceea ce, cu numai câteva ore înainte, fusese coroana unui rege.

Mult timp după ce filmul s-a sfârşit am rămas privind în gol. Abia într-un târziu mi-am aprins o ţigară şi mi-am adus aminte că mai demult am scris pe undeva, cred că într-o carte, o propoziţie de care am fost mereu mândru: „Omul nu este nimic altceva decât un animal imperfect”. Acum nu mai sunt. Deloc.