Cu ceva timp în urmă, am purtat o discuţie interesantă cu binecunoscutul pictor naiv Mihai Vintilă, trăitor la Reşiţa, dar originar din municipiul de pe malurile Timişului şi Sebeşului, în care, printre alte subiecte abordate, a fost şi acela al fratelui domniei-sale, Petru Vintilă. Mi-a arătat şi o reproducere fotografică cu „placa de marmură” aşezată la intrarea într-un bloc din Str. Teiul Doamnei din Bucureşti, prin care se arată că „aici a lucrat scriitorul Petru Vintiă în ultimii ani din viaţă”. „Întâmplarea” – aşa cum o numeşte Mihai Vintilă –, care s-a petrecut anul trecut, când a fost invitat la un Congres de Medicină Veterinară, însă nu cu lucrări ştiinţifice, ci în calitate de pictor, l-a surprins.

„Eu nu am crezut că se poate întâmpla acest lucru, adică tocmai Capitala să-şi mai aducă aminte «de cei duşi dincolo»… Noi încet, încet, începem să uităm de părinţi, de fraţi, de locurile dragi nouă, în schimb, îşi aduc aminte alţii. El nu a uitat să-şi pomenească locurile natale în lucrările „Oraş de provincie” sau „Pictor de duminică”, în care evocă oraşul, strada, casa, oamenii, vecinii, obiceiurile. În picture a evocat oameni şi obiceiuri din Banat, pentru care a primit numeroase distincţii şi premii, apoi, acelaşi lucru îl face în diverse volume, în romane istorice, în care este vorba despre ilustrul general Moise Groza, şi nu numai…”.

Vorbind, Mihai Vintilă s-a întristat. „Dar nu e vorba numai de Petru Vintilă, fiindcă el a fost şi modest şi niciodată înfipt ca să intre sub pielea cuiva. Bănuiesc că acest lucru, de a aşeza „o placă”, de tablă, de marmoră, este nu numai onorabil pentru oraşul unde a crescut, copilărit şi urmat şcoala, dar şi necesară, un gest reparatoriu al oraşului pe care el a ştiut să-l onoreze, alături de locurile natale… Poate că ar fi un răspuns frumos ca şi oraşul, sau măcar acea casă unde a stat, să amintească celor care îşi mai aduc aminte de el că aici a copilărit şi a scris primele primele slove, schiţe sau romane ori piese de teatru… Şi să mai ştiţi şi că multe documente – manuscrise, scrisori, corespondenţe cu oameni de literatură şi critici de artă – se găsesc la Arhivele Statului din Caransebeş”, a mai spus Mihai Vintilă.

Înainte de a ne despărţi, mi-a înmânat o foaie de hârtie pe care a scos-o din birou şi pe care o avea probabil pregătită pentru cine ştie ce ocazie, în care am găsit câteva date biografice legate de Petru Vintilă şi pe care le redăm în cele ce urmează.

Petru Vintilă a fost prozator, poet, dramaturg, gazetar, traducător, pictor naiv, un autor deosebit de prolific şi un apreciat artist plastic.

Născut la 12 iunie 1922, la Orşova. Părinţii săi erau originari din satul Cruşovăţ, tatăl fiind subofiţer la Batalionul 2 Grăniceresc de Gardă din Caransebeş, iar mama casnică. Au fost patru fraţi, dintre care mai trăieşte doar Mihai Vintilă. Scriitorul Petru Vintilă a decedat la vârsta de 80 de ani şi este înhumat la Bucureşti, însă marea dorinţă a rudelor care mai sunt în viaţă este de a-i aduce rămăşiţele la Caransebeş şi a le depune în cavoul familiei.

Studiile primare şi liceale le-a făcut la Caransebeş, la Liceul Traian Doda – 1942, după care a urmat Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

A fost redactor, printre alte publicaţii, la „Colocvii”, „Contemporanul”, „Luptătorul bănăţean”. Debutul absolut al lui Petru Vintilă a fost în „Dimineaţa copiilor”, în anul 1938. În timp, a fost colaborator al mai multor ziare şi reviste, dintre care amintim: „Drapelul Roşu”, „Flacăra”, „Frontul plugarilor”, „Luceafărul”, „Veac nou”, „Gazeta literară”, „Fruncea”, „Orizont”, „Presa noastră”, „Satul socialist”, „Scînteia”, „România literară”, „Tânărul scriitor”, „Tribuna”.

De-a lungul timpului, Petru Vintilă a obţinut mai multe premii şi distincţii pentru proză, reportaj şi publicistică: Premiul de proză la concursul anual al revistei „Vremea”, în anul 1942, un premiu al Uniunii Scriitorilor pentru reportaj şi un alt premiu al Uniunii Scriitorilor pentru publicistică, pentru volumul „Eminescu, roman cronologic”, în 1976.

A fost un prozator prolific, folosind cu uşurinţă metodele şi procedeele epice necesare în lucrările sale – povestiri, nuvele sau romane –, în care reflectă de cele mai multe ori locurile comune ale viziunii momentului, evocări istorice sau descrieri epice, în special din regiunea natală, locurile binecunoscute în care a copilărit.

Petru Vintilă a avut mai mult de 60 de apariţii editoriale şi puneri în scenă, vădind o mare disponibilitate creatoare, însă, aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri, unele lucrări au suferit de influenţa spiritului proletcultist al vremii. În acest sens, putem aminti unele lucrări care au fost foarte apreciate de critici: „Hiena şi circul”, după care s-a turnat filmul „Patima”, „101 picături de cerneală”, un alt film turnat sub titlul „Dincolo de brazi”, „Zăpezile de altădată”, „Pictor de duminică”, „Muntele speranţei”, trei volume, roman istoric, romanele „Şoimii au trecut Dunărea”, „Roata”, „Prima oră a dimineţii”, „Numărătoare inversă”, „Eminescu, roman cronologic”, „Un soldat în căutarea patriei”, precum şi piesa de teatru „Casa care a fugit prin uşă”.

Asupra lucrărilor sale au făcut referinţe critice Tudor Vianu, Ion Vitner, Şerban Cioculescu, Rosa Del Conte, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ana Blandiana sau Cornel Ungureanu.

Într-una dintre confesiunile cu referire la faptul că îi plăcea literatura, spunea: „… acest lucru îl datorez lui George Călinescu şi Tudor Vianu; literatura a constituit pentru mine o continuă şi arzătoare fascinaţie”.

Debutul expoziţional l-a avut la Casa Scriitorilor, în 1977, apoi la Biblioteca Americană din Bucureşti. În 1978, a avut o expoziţie personală la „Profile Gallery Arte” din New York, apoi la „Charlotte Galerie fur Naive Kunst”, Munchen, în Germania, după care au urmat Italia, Franţa, Elveţia şi Canada. A avut peste 200 de participări la saloane de artă naivă în ţară şi în străinătate, de fiecare dată exponatele lui fiind răsplătite cu premii. Multe dintre lucrările sale se regăsesc pe simezele unor importante muzee din ţară şi din străinătate: Muzeul „Max Fourny”, din Paris, Muzeul „Monfort l’Ammaury” – Franţa, Muzeul de Artă Naivă „Anatole Jakowski” – Nissa, Franţa, ori în colecţii particulare din Italia, Franţa, Canada, America, Austria, Grecia, Peru sau România.

Petru Vintilă a obţinut numeroase premii şi distincţii: Prix Suisse de Peinture Naive Internaţionale – 1984, Distinction pour Roumanie Galerie Pro-arte Kasper – Morges (Elveţia), Premiul I la Salonul Naţional de Artă Naivă Ed, 1983, Bucureşti, Premiul ETHNOS pentru întreaga activitate, în 1997.

Despre activitatea artistică vorbesc albumele de artă care au apărut în Canada, Franţa, România, Iugoslavia ş.a., în care şi-au spus cuvântul critici de artă sau scriitori ca Mircea Micu, Ana Blandiana, Jeannine Blais, Alex. R. Cimpoia (Canada), Max-Fourny (Franţa) ş.a.

Sonia BERGER