Adrian CRÂNGANU
Niciodată, în cei mai bine de 20 de ani de când lucrez în presă, nu am văzut oamenii – nici pe cei politici, nici pe cei obişnuiţi, de lângă mine – mai agitaţi decât acum, sau poate de vreo şase luni încoace. Greu mai găsesc timp să mă întâlnesc cu cineva, măcar un sfert de oră. Iar când reuşesc, eu nu sunt atent, iar celălalt e cu gândul în altă parte. Am mai prins vremuri în care întâmplările se prăvăleau pur şi simplu peste mine, dar parcă niciodată nu a fost ca acum. Îmi amintesc că la inundaţii, în vreo patru-cinci rânduri, am stat uneori şi 16 ore în redacţie şi am mâncat pâine cu slănină, cu brânză şi cu ceapă pe colţul biroului, sau numai pâine goală, dar după o săptămână totul reintra în normal, dacă un program de numai 12 ore se poate numi aşa. Dar era, parcă, altfel. Nu simţeam oboseala şi parcă nici apăsarea pe care le simt azi.
Am încercat de nu ştiu câte ori să înţeleg ce s-a schimbat şi când, pentru că, uneori, nici eu nu mă mai recunosc. Mă străduiesc să fac unele lucruri cum ştiu că e bine, ori să fiu cel dinainte, dintotdeauna, şi parcă tot mai rar reuşesc. Nu dau vina pe nimeni pentru asta, nici măcar pe mine, cum mai fac câteodată, dar, de câteva săptămâni bune, nu mă pot opri să nu caut motivul pentru care mi se întâmplă toate astea.
Mi-e teamă să dau un răspuns definitiv, teamă de mine însumi, mi-e teamă în sensul să nu greşesc şi cauza să fie alta, şi la sfârşit să înţeleg că de fapt n-am înţeles nimic. De asta mi-e cel mai teamă. Pentru că, dacă ar fi aşa, ar însemna să nu găsesc uşa prin care să fug din camera ai cărei pereţi simt că mă apasă, cu fiecare zi, tot mai tare.
Şi-atunci mă încumet să spun şi să cred că deja s-au adunat prea multe. Şi frustrări, şi nemulţumiri, dar mai ales lucruri care m-au scârbit s-au strâns cele mai multe. Şi cred că la Referendum a început totul. Atunci am văzut cum laşitatea îmi rânjeşte în nas şi eu n-am putut decât să mă trag în spate. Am văzut cum tupeul îmi face semn cu degetul mijlociu ridicat, iar eu am strâns din dinţi şi atâta tot. Am văzut cum nedreptatea mă face prost în faţă şi aşteaptă să-i întorc şi celălalt obraz. Şi, până mai zilele trecute, am simţit cum viclenia îmi pune genunchiul pe grumaz, iar eu mă chinui din toate puterile să rămân în picioare.
Pe lângă toate astea a mai fost ceva, ceva care, în loc să-mi facă bine, mi-a făcut, cred, mai mult rău. Într-atât mă obişnuisem în ultimii ani cu toate astea, cu ideea că nimic n-o să se mai schimbe vreodată, că judecătorii n-au să mă asculte ce spun, aşa cum nu au făcut-o singura dată când am avut de-a face cu ei, că poliţiştii au să se creadă şi în continuare buricul pământului, cum au făcut de când lumea, că doctorilor, ca să se uite ce am, trebuie să le dau un plic cu bani, cum am făcut de fiecare dată când am fost internat în spital, aşadar, într-atât mă obişnuisem cu gândul că nimic din toate astea n-o să dispară, şi că de fapt aşa e normal să fie, nu cum cred eu, încât, atunci când am văzut că cineva începe, sau măcar încearcă să facă ordine prin lucrurile fostei guvernări, am simţit un gust amar. Acela pe care ţi-l lasă recunoaşterea faptului că ai avut dreptate, dar că ai murit cu ea în mână.
Ar putea fi asta explicaţia pentru tot ce mi se întâmplă în ultimul timp. Dacă e aşa, înseamnă că până la urmă am găsit uşa prin care voi fugi din camera ai cărei pereţi mă apasă tot mai tare. De-acum nu-mi mai rămâne de făcut decât să caut cheia.
