Adrian CRÂNGANU
M-am străduit, la modul cel mai serios, să-mi aduc aminte sau să găsesc măcar un lucru pe care noi, românii, să-l fi făcut vreodată bine. Degeaba. Ba, dimpotrivă, cu cât m-am chinuit mai tare, cu atât mai mult imaginile care m-au năpădit mi-au dovedit contrariul. Indiferent despre ce e vorba, noi facem totul prost. Iar dacă ceva a fost, cândva, bun, odată încăput pe mâna noastră, îl stricăm sau pur şi simplu îl distrugem. Când spun asta, am mintea plină de exemple. De la robinete, până la maşini.
Când eram micuţ, micuţ de tot, jucăriile rezistau cel mult două zile. Maşinuţelor – unele oribile, făcute din tablă, în care nu era zi să nu mă tai la degete – le picau roţile, pistoalelor cu ventuză li se blocau arcurile, iar rachetelor de badminton, făcute din cel mai prost plastic cu putinţă, li se rupea cordajul după nici o oră… Şi cam atât. De alte jucării nu-mi amintesc să mă fi bucurat în copilărie. Şi-atunci nu-mi rămânea decât să-mi fac eu altele. Mă duceam pe deal să-mi caut lemn din cel mai bun pentru arc, pentru săgeţi şi pentru crăcană de praştie. Uneori, mai venea cu noi, cu copiii, şi un bătrân cam sucit, care ba ne strângea în jurul lui, ba ne fugărea prin jurul blocului, în funcţie de toane. Iar noi, pe jumătate îl admiram, pe jumătate ne temeam de el. Partea cu frica pornea de la motocicleta BMW la care meşterea cât era ziulica de lungă şi nu mai isprăvea s-o repare. Era cât o maşină, sau cel puţin aşa ni se părea nouă atunci, şi pe ataş se vedea locul în care fusese retezat suportul de mitralieră. Ştiam că e din război, şi dacă era încă la el, bătrânul musai trebuia să fie hitlerist. Şi pe deasupra îl mai chema şi Reiszner. Moşu Reiszner. Era, deci, normal să ne fie frică. Vreo săptămână, ţin minte, atunci când unul dintre noi a făcut rost de o carte cu lagărul de la Auschwitz, nu ne-am apropiat la mai puţin de zece metri de el. Dar n-aveam de ce. Ca să fiu cinstit, trebuie să recunosc că moşul ne alerga numai atunci când, în vreme ce-şi repara hardubaia de motor, îi dădeam, din greşeală, cu mingea în cap, ori îi deranjam sculele, aşezate perfect, nemţeşte, la îndemână, în jurul lui.
Într-una din acele expediţii de pe deal, după lemn pentru arcuri, săgeţi şi crăcane de praştie, ne-a spus că motocicleta lui merge cu orice, şi cu benzină, şi cu petrol de lampă, fiindcă e lucru nemţesc, bine făcut, nu cum fac românii. Noi, pionieri fiind, ne-am cam îmbufnat atunci. Ca să ne mai descreţească frunţile, bătrânul ne-a întrebat dacă ştie careva ce înseamnă expresia OK, pe care nu scăpam niciun prilej s-o folosim. Fireşte că habar n-aveam, nici cei mai răsăriţi dintre noi, care erau prin clasa a VII-a, nu ştiau de unde vine. Atunci, ne-a explicat că, pe vremuri, prin 1900, într-o uzină din America exista un controlor care verifica lucrurile pe care le producea fabrica aceea. Omul acela avea un panson – alte explicaţii –, pe care îl imprima cu ciocanul pe fiecare piesă. Era atât de meticulos, încât orice trecea de el era considerat perfect. Literele care se imprimau în metal erau OK. Îl chema Otto Kalmann şi era, cum altfel, neamţ get-beget.
Arcurile, săgeţile şi praştiile – bătrânul spunea şlaidăr – au fost singurele jucării trainice din toată copilăria mea. Şi au purtat pansonul F.R. De la Francisc Reiszner.
