Adrian CRÂNGANU
Despre defectele noastre, ca neam, am scris până m-a durut mâna. Uneori probabil că am fost înjurat, alteori am reuşit poate să mă fac înţeles, dar, indiferent cum au fost primite gândurile şi ideile pe care le-am aşternut pe hârtie, eu n-am încercat decât să fiu corect şi cinstit, începând cu mine şi terminând cu ultimul dintre români. Nu ştiu dacă am mai spus vreodată asta până acum, dar ştiu, sunt convins că fiecare popor are metehnele lui, în privinţa asta nu încape nicio îndoială; ale noastre, însă, parcă sunt şi mai mari, şi mai multe decât ale altora. Şi cel mai mare dintre păcate e cred acela că nu ni le recunoaştem şi, prin urmare, nici nu le putem îndrepta. Pentru că, în mintea noastră, nu avem ce.
Ne-am crezut întotdeauna isteţi, deştepţi şi descurcăreţi, iar pe alţii proşti. Acolo unde neamţul cheamă instalatorul sau cumpără bateria de la baie cu totul, noi o cârpăcim cu o şuviţă de câlţi sau strângem zdravăn cu o bucată de sârmă. Până la urmă, tot acolo ajungem, dar ştim să amânăm deznodăminte. La asta ne pricepem cel mai bine. Şi mai ştim să ardem etape. Acolo unde occidentalul ajunge după ani de muncă, după sacrificii şi poate o mulţime de frustrări, noi ajungem în doi-trei ani, după reţeta românească a succesului: îţi bârfeşti şi-ţi sapi colegii, şi-ţi pupi în fund, fără nicio jenă, şefii. Dacă mai ştii să şi minţi şi să furi cu neruşinare, fără să fii prins, eşti om făcut în România.
Din păcate, ăştia suntem. Şi dacă nu ne uităm în oglindă niciodată, convinşi că, şi sculaţi din somn, suntem cei mai frumoşi şi cu moţ dintre europeni, alţii sigur ne privesc, uneori cu lupa şi, când e nevoie, şi cu microscopul. Nu ştiu cu ce s-or fi uitat la noi în ultima vreme, dar, personal, cred că cu ochiul liber, iar ceea ce au văzut i-a făcut să ne spună pe şleau că nu ne vor lângă ei în Schengen. Eu, unul, nu-i condamn. Pentru că nu are ce să-ţi placă la noi. Iar adevărul poate să nu doară, dacă eşti cu picioarele pe pământ.
Ironia sorţii sau nu, tocmai arătarea cu degetul a defectelor noastre m-a făcut să descopăr altceva. Mereu am fost convins că noi, românii, suntem poporul lui lasă-mă-să-te-las, lui asta-este, dar mai ales poporul lui pe-loc-repaus. Argument la ce-am spus îmi e întreaga noastră istorie. Numai că, de un timp încoace, nu mult, lucrurile au început să stea parcă un pic altfel. La început mi-am zis că o să ne treacă, aşa cum ne trec toate, ca orice minune care la noi, dar numai la noi, ţine trei zile. Mi-a plăcut când, atunci, la referendumul pentru suspendarea preşedintelui, au fost la Bruxelles români care n-au vrut să stea în genunchi pe cojile de nucă pe care alţi români le-au aşternut, minţindu-i, cu un tupeu fără margini, pe stăpânii germani ai Uniunii Europene. Şi m-am bucurat de-a dreptul atunci când, aşa mici cum ne considerăm, românii aceia, unul sau doi, că n-au fost mai mulţi, le-au spus doamnelor de-acolo să stea în banca lor. Era, sau cel puţin aşa am simţit eu, ca mutarea de pe un picior pe altul, atunci când amorţeşti de atâta stat pe loc repaus şi aştepţi o comandă care să te scoată din starea aia.
Şi uite că, până la urmă, a venit şi comanda de care vorbeam. M-a uns la suflet când am auzit răspunsul nostru la refuzul nemţilor de a ne primi în Schengen: nu ne vreţi, nu ne grăbim nici noi. Iar asta eu am tradus-o printr-un singur cuvânt: Drrrrepţi!
