In memoriam Prof. Simion Isac

„Vremea trece, vremea vine…”

Simion s-a născut în satul Petroşniţa, comuna Bucoşniţa, la data de 15 septembrie 1947. Clasele primare le-a făcut în satul natal, liceul la Caransebeş, iar Facultatea de Matematică la Timişoara. După recenta sa trecere în nefiinţă, câţiva apropiaţi au vorbit în faţa sicriului, aducându-i un ultim omagiu, la Liceul „Dacia” (Grupul Şcolar Forestier) din Caransebeş, acolo unde Simion şi-a desfăşurat activitatea.

După ce a anunţat că au plecat în lumea fără întoarcere un număr de 16 profesori şi maiştri, prof. Mircea Giosu a rostit numele celui de al şaptesprezecelea – Simion Isac. „Pentru ei, vremea pământească a trecut şi nu mai vine, după cum şi pentru noi, cei rămaşi, va veni vremea. Deocamdată, încă putem spune «Trecut-au anii, ca norii lungi pe şesuri, şi niciodată n-au să vie iarăşi». Cu fiecare dintre ei a plecat, fără întoarcere, şi o parte din noi, lăsându-ne tot mai singuri şi pustii, pentru că mai toţi am fost ca o familie, iubitori şi răzvrătiţi, mândri şi trişti, dedicaţi vreme îndelungată educării copiilor pe care mai mereu i-am socotit şi i-am simţit ai noştri. Pe Simion l-am cunoscut poate cel mai bine. A venit în şcoală imediat după Revoluţie, şi după doi ani a fost numit director al Grupului nostru şcolar, pe care l-a păstorit vreme de 20 de ani. A mai fost director încă mulţi ani înainte la Şcoala generală din Goleţ, la care a ţinut mult, după care valurile l-au adus la Caransebeş, iar dacă însumăm anii s-ar putea să fi fost cel mai longeviv director din învăţământul cărăşean. A traversat o perioadă grea, cu multe metamorfoze şi plină de instabilitate, orgolii, mânii şi răzbunări, dar a rămas deasupra tuturor acestora ca un senior, ataşat şcolii şi oamenilor ei, elevilor la care a ţinut atât de mult. Nu ştiu un alt om care, la un moment dat, să fi creat o solidaritate atât de puternică în şcoală – de la cel mai modest, la cel mai cu pretenţii, de la profesori şi maiştri, la elevi –, opunându-se arbitrariului, bunului-plac, având alături de el pe toţi, dar pe toţi atunci slujitorii de Şcoală. Biroul lui – Şcoala şi Internatul – a fost deschis pentru toţi, până la ore târzii petrecute în discuţii despre şcoală, despre viaţă, cu oamenii din şcoală, dar şi cu prieteni, colegi, părinţi. A dat mai mereu de la el. S-a implicat în acţiunile naţionale organizate de Inspectoratul şcolar, simpozioanele naţionale, primul său mare succes fiind obţinut în chiar primul an de directorat aici, şi mă refer la Simpozionul Naţional la Istorie. A fost un profesor devotat, atent, meticulos şi pretenţios vizavi de respectul pe care trebuie să-l arătăm celor pe care îi educăm, părinţilor – partenerii noştri, în final. A iubit viaţa trăind-o de cele mai multe ori în toată frumuseţea ei, bucurându-se pentru orice lucru plăcut şi omenesc. «Carpe diem» i-a fost deviza… «Bucură-te pentru că eşti, pentru că trăieşti, pentru că simţi». Trăieşte-ţi clipa ca şi când ar putea fi ultima. A dezvoltat mereu, din firea sa altruistă şi optimistă, o gândire pozitivă, inhibatoare a nevoilor şi slăbiciunilor şi temerilor, ajutor pentru oricine să poată trece mai uşor şi înţelept peste problemele vieţii. O să ne fie dor de zilele de 8 martie sau 15 septembrie, în organizarea cărora s-a implicat cu tot sufletul său mare şi bun. Cine îl va mai auzi proiectând viitorul său şi al familiei sale, vorbind cu mândrie şi dragoste despre Dorian, Roxana şi Ileana? Poate că ei îl vor auzi, aşa cum şi în noi, din când în când, va mai răsuna glasul său, vom trăi amintirea sa. Dumnezeu să-l odihnească-n pace!”.

Vorbele prof. Liliana Danciu au fost încărcate de emoţie: „Ce poţi spune în aceste momente triste despre un om atât de vesel, atât de plin de viaţă, care avea pentru oricine cuvinte blânde, reconfortante? Acest om ne-a fost director, lider, protector, dar mai ales coleg. Ne-a stat aproape, ajutându-ne în situaţii dificile, a apreciat calitatea umană şi profesională, promovând oameni potriviţi la locul potrivit. Pentru că a iubit această şcoală, cu părţile ei bune, cu lipsurile ei, cu greşelile şi insuccesele ei, dar mai ales i-a iubit pe oamenii acestei şcoli. Cerebral, analitic, organizat, domnul director Simion Isac ţinea într-o mână de fier frâiele conducerii acestei instituţii. Dar cel mai bine oamenii din această şcoală şi-l amintesc în ceea ce el a avut mai profund uman: sufletul său bun, îndreptat continuu spre ceilalţi. Şi noi, toţi cei care l-am cunoscut ca om şi ca director, ne vom aminti de dânsul cu respect, dar şi cu bucurie, pentru că am avut onoarea de a-l cunoaşte. Dumnezeu să-l odihnească!”.

Eleva Larisa Backeş, din clasa a XII-a, a luat şi ea cuvântul: „Deşi suntem atât de tineri, lipsiţi de experienţa vieţii, consideraţi pe nedrept superficiali, putem afirma cu certitudine că domnul director Isac a fost, pentru noi, nu directorul de temut, genul care impune prin severitate, ci un înţelept, blând şi iertător, înţelegător cu micile impertinenţe, greşeli ale tinerilor, inerente vârstei. Ne dojenea cu blândeţe şi rareori l-am cunoscut ridicând vocea. Era cald şi cu zâmbetul pe buze. Se făcea respectat fără a fi sever, impunea prin prezenţa şi atitudinea domniei-sale. Într-o societate atinsă de flagelul pierderii valorilor, în care nonvaloarea se impune cu obrăznicie şi ostentaţie, putem spune că, prin intermediul dumnealui, speranţa regăsirii normalităţii nu este pierdută. Domnul director Simion Isac va rămâne în sufletele noastre un exemplu demn de urmat, un lider, care a ştiut să impună prin blândeţe şi carismă. Dumnezeu să-l odihnească!”.

La sicriul depus pe coridorul Liceului „Dacia”, în prezenţa familiei, a tuturor salariaţilor instituţiei, cărora li s-au adăugat mulţi prieteni şi cunoscuţi ai celui care a fost Simion Isac, precum şi rudelor şi apropiaţilor de la Petroşniţa şi dimprejur, a avut loc o slujbă religioasă, oficiată de Pr. Aurelian Jucu. După ce cei prezenţi şi-au luat rămas-bun de la răposat, sicriul cu corpul lui Simion a fost urcat într-un microbuz aparţinând firmei de pompe funebre „Goe”. După cum am aflat de la soţia lui, Ileana, Simion a fost transportat la Oradea, unde a fost înmormântat, acolo locuind fiica sa, Roxana, în acel oraş urmând să se mute şi Ileana, chiar dacă dorinţa lui Simion a fost să fie înmormântat în satul său natal, Petroşniţa…

N.A. Pentru mine, Simion rămâne aşa cum ne-am cunoscut în tinereţe, acelaşi om cu care făceam naveta cu autobuzul, eu, la Primăria din Slatina Timiş, el la Şcoala Generală din Goleţ.

Ştefan ISAC