Înălţarea lui Iisus la cer este un eveniment lapidar tratat de textele biblice. Despre el vorbesc Sf. Evanghelişti Marcu şi Luca, la sfârşitul scrierilor. Este adevărat că referirile la acest eveniment sunt numeroase în Sfânta Scriptură, dar faptul în sine nu mai este descris cu amănunte în altă parte decât la cei doi evanghelişti.

Lucrul acesta mi se pare ciudat, ca un eveniment de dimensiuni cosmice să fie redus doar la câteva versete biblice: „… Pe când ei priveau, El s-a înălţat la cer” (Mc. 16, 19-20; Lc. 24, 50-53).

Trebuie să menţionăm că până la acest eveniment, Dumnezeu s-a arătat oamenilor şi le-a vorbit în diferite chipuri, începând de la arătările cutremurătoare din Vechiul Testament, până la venirea în lume a Mântuitorului.

De data aceasta, pământul se înalţă la cer prin omul-divin Iisus; o materie spiritualizată şi glorificată ne trasează drumul ascensiunii către Dumnezeu.

Înălţarea la cer a lui Iisus are valori absolute. Este recapitularea noastră ascensivă în Iisus. Cert este că apostolii trăiau sub semnul acestei despărţiri şi sub semnul aşteptării Sfântului Duh din ziua Rusaliilor. Iisus urcă la cer sub privirile uluite ale apostolilor, într-o apoteoză cosmică, până ce norul l-a acoperit de la ochii lor.

Dumnezeu se afla în strălucirea de necuprins a luminii, când deodată, pe vârf de munte, s-a ivit cuvântul. Ecoul Său străbătea nemărginirea. Era cuvântul-viziune. Era vocea ce se înscria, cu litere de foc, pe orizontul istoriei.

Dumnezeu a coborât atunci aşa cum altădată a coborât pe Muntele Sinai (Exod 19-20). O imagine. Un simbol. Lumină, multă lumină. Un munte care s-a cutremurat. Un munte care a hotărât destinul nostru şi a devenit însăşi raţiunea existenţei noastre.

De atunci, escaladăm întruna înălţimile spirituale, ştiind că acolo sus, pe culmile cunoaşterii, se află El, Cel ce ne-a dăruit minunata sete de a pătrunde în tainele creaţiei Sale.

Timp de 40 de zile, între Înviere şi Înălţare, Iisus i-a învăţat pe ucenici aceste taine ale Împărăţiei lui Dumnezeu; îi şi pregătise chiar pentru evenimentul Înălţării Sale la cer, încă de la Cina cea de Taină.

Privită sub acest aspect, Înălţarea Domnului la cer apare ca o piatră de hotar, între perioada predicatorială a lui Iisus şi începuturile Erei creştinismului primar apostolic.

Evident, Iisus ar fi putut să plece şi altfel decât prin Înălţare, putea să dispară cum a dispărut Moise din faţa poporului ales, sau cum a dispărut pe drumul Emausului din faţa celor doi ucenici Luca şi Cleopa. Dar Iisus a plecat din lume, nici prin dispariţie, nici printr-o nouă moarte, nici prin volatilizare (evaporare), ci prin Înălţare, având mărturia ucenicilor despre această plecare.

Am putea face aici o analogie. Şi ştiinţa demonstrează astăzi că în cele din urmă materia nu e decât energie. Aşadar, cum Iisus a putut intra prin uşile încuiate, aşa cum a dispărut din faţa ucenicilor, sau cum era în Ierusalim şi apoi departe în Galileia, tot aşa a putut să învingă legile firii şi să se înalţe la cer cu corpul transfigurat.

După cum biruise celelalte legi ale materiei, de data aceasta a biruit şi legea gravitaţiei, acea lege care ne ţine pe noi, oamenii, legaţi de pământ.

Oricum, un suflu cald de iubire ne leagă de Cel ce pentru noi s-a întrupat şi s-a răstignit, şi iubirea aceasta ne cheamă spre Înălţimi.

După Iisus Hristos, Apostolii ne-au rămas modele umane, apoi Sfinţii cu viaţă îmbunătăţită. Ei sunt pentru idealul nostru de desăvârşire, ceea ce este icoana pentru cel ce se roagă, o cale prin care ne ridicăm dincolo de moment şi de obiectul material, saltul spre înalt, spre cele spirituale.

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU