Mi s-a spus, şi nu doar o dată, ci de mult mai multe ori decât mi-ar fi plăcut să aud, că în majoritatea editorialelor pe care le scriu limbajul e dur, chiar brutal. Mie nu mi se pare. Dar mi s-a reproşat că uneori cuvintele şfichiuiesc ca un bici, alteori izbesc ca un baros. Nici asta nu cred. Eu doar am încercat să povestesc întâmplări şi să descriu stări de lucruri, aşa cum le-am văzut, le-am trăit ori le-am simţit eu. Nu neg, poate fără să vreau am folosit cuvinte mai dure, expresii mai aspre, tot ce e posibil, dar aşa înţeleg eu viaţa: în niciun caz ca pe un loc idilic, şi nici amuzant. Am refuzat întotdeauna să închid un ochi numai ca să văd pe jumătate realitatea şi să mă amăgesc că sunt fericit. Am preferat să fiu un nefericit cu ochii larg deschişi.

Ţin minte că odată, cineva, o cunoştinţă, după ce m-a măsurat lung, mi-a spus că uneori e bine să-l cunoşti pe omul din spatele articolelor, al cuvintelor, pentru că, la urma-urmei, e şi el tot om, ca toţi ceilalţi: se mai supără, mai înjură, se iroseşte în nimicuri, mai ascultă o bârfă ori cântă, şi de multe ori râde. Când l-am întrebat ce-a vrut să spună cu asta, mi-a răspuns că cineva care nu mă cunoaşte şi mă judecă doar după ce scriu s-ar putea să-şi facă o impresie greşită despre mine.

Cred că, totuşi, explicaţia e simplă. Dacă atunci când scriu un articol obişnuit, de administraţie, de cultură sau de sport, în jurul meu poate să se vorbească, să cânte muzica, să se lucreze ori să se întâmple orice, şi nu mă deranjează, îmi văd liniştit de treabă, când vine vorba de editorial lucrurile se schimbă. Editorialul îl scriu noaptea, în cea mai mare linişte, şi atunci sunt, probabil, cel adevărat, cel calm, cel care nu reuşesc să fiu peste zi, când trebuie să alerg în toate părţile, să dau sau să primesc zeci de telefoane, să-mi duc monitorul la reparat ori să fug la piaţă după roşii şi castraveţi, şi între timp să mai şi scriu un articol, două, dacă se poate. Asta cred că e explicaţia. Noaptea îmi permit luxul de a fi eu însumi.

Dur? Nu cred că ăsta e cuvântul, deşi uneori poate că ar trebui. Mai ales, acum, când mă gândesc la ce mi s-a întâmplat nu demult, un lucru căruia mi-e greu să-i găsesc un cuvânt ca să-l calific. În urmă cu vreo lună, am fost rugat să scriu despre un eveniment. Nu exagerez, cred că am primit vreo 20 de telefoane în care mereu mi se aminteau ziua, ora şi locul unde trebuia să merg. Din punctul meu de vedere nu era nevoie nici de ele, nici de toate rugăminţile acelea, pentru că lucrul care se întâmpla acolo chiar era neobişnuit şi m-aş fi dus oricum să scriu despre el. La acel eveniment am cunoscut, sau mai bine-zis am crezut că am cunoscut două familii de intelectuali, oameni rasaţi, cu care m-am împrietenit, sau mai bine-zis, din nou spun, am crezut că m-am împrietenit. Că păreau puţin snobi cu toţii, mi-am zis că e doar o impresie de-a mea, trecătoare. La fel mi-am zis şi când am văzut de la ce înălţime îi tratau pe cei din jurul lor. În fine, am făcut schimb de numere de telefon şi ne-am promis că ne vom suna şi vom ţine legătura. Spre ruşinea mea, mă văd nevoit să recunosc că eu chiar am crezut că aşa se va întâmpla.

Articolul a apărut peste câteva zile. A fost un articol bun, zic eu, la care chiar am muncit. Imediat a doua zi m-am dus la poştă şi le-am pus într-un plic mare 10 ziare, aşa cum stabiliserăm la acel eveniment. Când am socotit că plicul trebuia să fi ajuns la Bucureşti, i-am sunat. Nu mi-au răspuns. Am sunat şi în ziua următoare şi încă vreo trei la rând. Niciun răspuns. Nu voiam nimic altceva decât să ştiu dacă au primit ziarele. Nici măcar banii pe care i-am cheltuit pentru ei nu voiam să li-i cer, chiar dacă era vorba de 7 lei şi 50 de bani. O avere, în comparaţie cu caracterul lor de doi bani.