Vreau să mă fac lingău. Pentru că vreau s-o duc şi eu odată şi-odată bine. Pur şi simplu m-am săturat să lupt pentru orice nimic şi să privesc în depărtare, cu mâna streaşină la ochi, până şi spre cea mai mică dorinţă, ca să nu mai vorbesc despre un ţel, oricât de neînsemnat ar fi acesta. Ani întregi n-am făcut decât să lupt şi să-mi oblojesc rănile, să-mi dezinfectez dezamăgirile şi să-mi amputez eşecurile. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, nici n-am realizat mare lucru în viaţă. Atâta doar că fac ce-mi place, ce mi-am dorit dintotdeauna: să scriu. Dar, în rest, nu am maşină, nu am bani puşi deoparte, mă îmbrac simplu, cu haine ieftine, şi mănânc, la fel, simplu şi puţin. Nu am putere de decizie, părerea mea rareori contează şi nu pot schimba nici măcar cu un milimetru cursul lucrurilor.

Mai demult, cineva îmi spunea, la o ceaşcă de cafea, că, citindu-mi articolele, a tras concluzia că sunt un foarte fin şi bun observator a ceea ce se întâmplă în jurul meu. Se poate să fie aşa şi eu să nu-mi fi dat seama de asta. Apoi, peste o vreme, citindu-mi cărţile, un critic a scris undeva că a trăit mereu cu impresia că a lecturat totul sub o lupă foarte puternică, una care măreşte lucrurile de câteva zeci de ori, într-atât de real şi de apropiat i s-a părut totul. În cazul ăsta, dacă măcar una din afirmaţiile astea este valabilă, înseamnă că mă pot baza pe observaţiile adunate în ani şi ani, pentru că nu de ieri, de alaltăieri, îi studiez pe lingăi, pe care întotdeauna i-am considerat o categorie aparte de oameni. Lingăii mi-au stârnit mereu dezgustul şi admiraţia, deopotrivă. Dezgustul pentru faptele lor, pentru lipsa de coloană vertebrală, pentru zâmbetul murdar cu care răspund la glumele proaste ale stăpânilor, şi pentru că în general fac tot din ceea ce eu n-aş face în ruptul capului. Iar admiraţie simt fiindcă, în felul lor, sunt nişte supravieţuitori, nişte fiinţe care se adaptează mai uşor şi mai repede decât orice altă creatură de pe Pământ, oricăror condiţii. Tărie de caracter sau nesimţire, nu ştiu cum să o numesc, dar, datorită uneia din cele două, ei nu au niciodată remuşcări. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce fac nu li se pare nefiresc. Merg întotodeauna înainte şi nu privesc niciodată în urmă.

În schimbul serviciilor prestate sunt răsplătiţi întotdeauna de stăpâni. E adevărat că nu cu mare lucru, doar cu nişte firimituri, dar tot atât de drept e că a ţine umbrela cuiva şi tu să te uzi leoarcă atunci când plouă, a căra geanta şi a merge zece metri şi cu capul plecat în spatele unei nulităţi puse patru ani într-o funcţie de conducere, a-ţi turna zilnic colegii ori a-ţi ruga şeful să te lase să-i cumperi ceva, înseamnă tot aproape nimic. Dar măcar lingăul mai ia un bănuţ în plus, mai primeşte un post în care nici măcar nu ştie de ce vine la serviciu şi, în general, are impresia că bârfele lui şoptite la urechea stăpânului pot schimba cursul firesc al lucrurilor în lumea lui de 3 metri pătraţi.

Cred că motivele înşirate până acum sunt suficiente pentru a se înţelege de ce m-am hotărât să mă fac lingău. Pe de altă parte, am mai lut o decizie: fiul meu, singura fiinţă căreia mi-am permis să-i mai dau lecţii de viaţă şi să-i explic ce e bine şi ce e rău, ei, bine, el nu va citi niciodată articolul ăsta. Şi dacă stau să mă mai gândesc, cred că nici eu.