Cu regret o spun, dar, din păcate, de multe ori mi-a fost ruşine că sunt român. Motivele nu le mai înşir aici, le-am tot scris până aproape că mi s-a făcut silă de ele. Acum, după tot ce mi-a fost dat să înghit de la mass-media în ultimele două săptămâni, îmi mai adaug o ruşine: aceea de a fi ziarist. Nu ştiu, poate nu mai înţeleg eu nimic din presă, deşi, fără falsă modestie, mă îndoiesc că aşa ar sta lucrurile, dar ce-am putut să văd la televizor în ultimul timp a reuşit să-mi întoarcă, pur şi simplu, stomacul pe dos.
Întotdeauna am înţeles mult mai mult şi mai multe decât am lăsat să se vadă. Întâmplător sau nu, vreo trei din cei douăzeci şi ceva de ani de când practic jurnalismul i-am petrecut în Radio. Televiziunea mi-e mai puţin cunoscută, în sensul că am participat la câteva emisiuni doar, însă e cam aceeaşi mâncare de peşte cu Radioul şi presa scrisă. După atâţia şi atâţia ani petrecuţi prin redacţii sau cot la cot cu colegii din celelalte două genuri de presă, cred însă că am dreptul să mă pronunţ. Cu atât mai mult cu cât numai şi numai din cauza ei, a Televiziunii, mi-a fost şi îmi e şi acum ruşine că sunt ziarist.
Când am scris că întotdeauna am înţeles multe, m-am referit şi la foamea de senzaţional şi la fuga după el a Televiziunii. A televiziunilor, de fapt. Ca să fac o comparaţie, aş spune că presa scrisă e mai sătulă, iar Radioul pur şi simplu nu are poftă de mâncare. Televiziunilor, în schimb, le ghiorăie toată ziua maţele, sunt veşnic lihnite de foame şi sunt numai piele şi os. Şi n-au să se îngraşe niciodată, pentru că hălcile de senzaţional ieftin pe care le sfâşie şi le înghit pe nemestecate au zero calorii.
Să mă explic, dacă mai e nevoie. Oricât de îngăduitor aş fi ca om şi de tolerant ca ziarist, mi se pare strigător la cer ce s-a putut face din moartea şi înmormântarea lui Florin Cioabă. România întreagă a însemnat, aproape două săptămâni, o şatră cu 20 de milioane de ţigani. N-a mai contat nimic altceva. Dar absolut nimic. Traian Băsescu, preşedintele celorlalţi, nu şi al meu, s-a dus glonţ acolo, să mai adune probabil nişte voturi pentru mai ştie Dumnezeu cine. A fost bomboana de pe colivă. Cred că singurul lucru pe care l-au pierdut televiziunile au fost momentele în care înaltele feţe ale familiei regale s-au dus în spatele palatului, în porumb, să-şi facă nevoile. În rest, am văzut absolut totul. Chiar şi cum funcţiile de rege internaţional şi preşedinte al rromilor îşi dau cap în cap în capul lui Dorin Cioabă. Poate ar trebui să-i explice cineva sensul cuvântului oximoron. Sau să-i dea exemple: gheaţă fierbinte, strigăt şoptit, preşedintele rege. Cineva care-ar putea fi numit apoi în dregătoria de ministru logofăt al Limbii române.
Ce m-a durut însă cel mai tare a fost că, la o zi sau două după toată nebunia cu aşa-zisul autoproclamat rege al rromilor, îngerul morţii a intrat prin alunecare la Costică Ştefănescu. Nu ştiu dacă, în două săptămâni, am văzut trei ştiricele, făcute în dorul lelii, despre cel care a fost un mare fotbalist, de care eu îmi aduc aminte că a fost, ani buni, stâlpul apărării echipei naţionale. Din păcate, cea a României, nu a Rromâniei. Ghinionul lui. Ultimul. Sau ultima sa greşeală…