Am încercat, şi asta nu de azi, de ieri, ci cred că de când mă ştiu, nu să condamn oamenii, ci să le găsesc explicaţii. Să-i înţeleg, cu alte cuvinte. Să le văd partea bună şi să le-o caut cu tot dinadinsul, oricât de ascunsă ar fi. Nu pot însă să le-o inventez, chiar dacă sunt un tolerant incurabil. Uneori, îmi ia multă vreme să găsesc motivele pentru care cei din jur fac lucruri de neînţeles pentru mine. Mă pun însă în pielea lor şi problema e pe jumătate rezolvată.

Aşa mi se întâmplă de obicei, însă nu şi de data asta. Nu după ce am văzut şi am simţit în ultimele două săptămâni. Oricât m-am străduit, n-am reuşit nimic altceva decât să mă întristez şi mai tare, de fiecare dată când am încercat. Problema nu e nouă, mă gândesc la ea de ani şi ani, însă niciodată până acum nu mi s-a părut atât de gravă, sau poate de evidentă, ca în ultimele zile. Despre tineri e vorba, despre ce fac şi cum fac, despre viaţa lor. Nu că m-aş simţi foarte responsabil, deşi poate că sunt, dar mă îngrozeşte uneori ideea că nu peste mult timp am să depind de ei. Peste câţiva ani, eu şi generaţia mea o să ne retragem ca să le facem loc. Însă, după cum îi văd şi îi simt, nu ştiu dacă sunt în stare şi mai ales dacă vor să-l ocupe.

N-am să vorbesc despre golăneala lor, ori despre teribilismul şi lipsa de orizont a celor mai mulţi dintre ei. Am să povestesc însă două întâmplări care m-au mâhnit mai mult decât credeam. Am fost, aşa cum am mai spus, în ultimele săptămâni, la două acţiuni culturale. Şi la una, şi la cealaltă, chiar dacă a fost vorba despre arte diferite, a fost foarte puţină lume, periculos de puţină, cred eu. Iar când m-am uitat mai atent în jur, n-am văzut decât oameni trecuţi de 60 de ani, iar unii chiar de 80. Nu vorbesc de ziarişti, dintre ei eu eram cel mai bătrân, dar ştiam asta. Vorbesc despre oamenii de cultură, dintre care, spre îngrijorarea mea, am ajuns să fiu cel mai tânăr. Însă asta abia acum am înţeles.

M-a durut şi mă doare să văd vernisaje şi lansări de carte golite de tineri, şi expoziţii şi biblioteci la fel. Aici a intervenit însă obiceiul acela al meu de care vorbeam la început şi care mă împinge să mă pun în pielea lor şi să încerc cu tot dinadinsul să-i înţeleg şi să văd a cui e vina. Pe jumătate cred că am reuşit, pe jumătate am dat greş. Am adunat laolaltă tot ce le dau televiziunile, radiourile, internetul şi spectacolele pe gratis care umblă din oraş în oraş, din trei în trei luni, ca să-mi fac o idee despre ceea ce le oferă oamenii maturi. Am luat în calcul şi şcoala şi dascălii, despre care, fiindcă se poartă cum se poartă, ei cred că le fac mai mult rău decât bine. Regret că trebuie să spun asta, dar am intrat într-o expoziţie, însă picturile şi sculpturile nu mi-au spus mai nimic. Am împrumutat trei cărţi de la bibliotecă şi, după ce am citit cinci pagini din fiecare, le-am pus pe masă şi a doua zi le-am dus înapoi, fiindcă nici mie, care pot să zic că ştiu să citesc, nu mi-au plăcut.

În loc de concluzie, am să povestesc o altă întâmplare. Nu demult, un prieten mi-a spus că a văzut-o pe Daniela Crudu într-un club. A fost invitată şi nu făcea nimic altceva decât să se prostească pe scenă. Un tânăr cu mintea odihnită i-a cerut împrumut amicului meu 100 de euro, i-a strecurat sub aţa bikinilor ei şi nu şi-a mai încăput în piele de încântare.

Din păcate, cultura nu poartă chiloţi. A rămas în fundul gol.