Mult timp, cred că ani întregi, atunci când mă bărbieream, lăsam deschisă uşa de la baie şi cea de la bucătărie, unde aveam radioul, ca să ascult muzică. De câteva luni, însă, uşile rămân, probabil din obişnuinţă, deschise, dar radioul rămâne stins. Am luat hotărârea să mă bărbieresc în linişte în ziua când, enervat că în jumătate de oră am auzit de două ori aceeaşi melodie proastă, am schimbat, cu faţa plină de spumă, postul. Aceeaşi melodie. Apoi am învârtit iarăşi de rotiţă şi am auzit acceaşi melodie, numai că acolo era pe sfârşite. Şi l-am închis. Cât despre melodia de la care a plecat totul, ea era „Bagă bani”.

Aş fi uitat cu siguranţă de ea, de fapt uitasem, dacă într-o seară, pe nu mai ţin minte ce canal, n-aş fi auzit-o din nou, de data asta ca fundal al unui reportaj în care se dezvăluia cum se fură în ţara asta şi cum se ia şpagă milioane de euro şi mai ales cum se scapă nepedepsit din toată afacerea asta. Şi mi-am zis, tot pentru a milioana oară, că suntem o naţie vai de capul nostru. Şi că ne merităm soarta.

Apoi, după ce ancheta accea s-a terminat şi absolut convins că dezvăluirile acelea cu subiect şi predicat şi documente scrise negru pe alb n-au să clintească un fir de păr de pe capul celor vinovaţi, am încercat să găsesc măcar un motiv să nu-mi pară rău că încă n-am plecat, ca atâţia foşti colegi şi prieteni, din ţară. Din ţara în care – spuneau ei atunci – dă-i unui profesor universitar 10.000 de euro salariu şi el tot va lua bani de la studenţii care nu vin la niciun curs, dar îşi iau examenele şi când termină facultatea sunt proşti ca noaptea; ţara în care dă-i unui doctor 50.000 de euro pe lună şi el tot o să bage în buzunar plicul cu milionul pe care i-l strecori, o să-ţi dea concediu medical pentru 500.000 de lei şi te scoate la pensie de boală aranjată pentru 1.000 de euro şi o pensie pe care trebuie să i-o dai în fiecare an; ţara în care dă-i unui judecător 100.000 de euro şi el tot o să ia găina sau kilul de ţuică pe care omul de la ţară i le duce la birou doar pentru ca el să fie drept. Despre ţara asta vorbeau foştii mei colegi şi prieteni care au fugit oriunde, numai să n-o mai vadă.

Bani. Peste tot numai bani. Dincolo, însă, de ceea ce spuneau cei care au plecat despre medici, profesori sau judecători, cunosc eu, şi încă foarte bine, oameni care îşi fură părinţii sau fraţii fără nici cea mai mică remuşcare. Ba pe deasupra mai şi zâmbesc când o fac şi se consideră descurcăreţi şi chiar şmecheri, cuvânt care e, cred, cel mai înalt omagiu care i se poate aduce unui român.

Tot căutând prin amintiri ceva care, cum am spus, să mă facă să nu regret că încă n-am plecat din ţară, am dat peste o întâmplare cu totul anormală pentru felul nostru de-a fi. În urmă cu câţiva ani, fiul meu a fost foarte bolnav, a avut o sinuzită păcătoasă, căreia doctorii nu-i dădeau de cap. Luni întregi a suferit dureri îngrozitoare. Până la urmă, un medic tânăr a luat, cred, vindecarea lui ca pe o provocare, ca pe o chestiune personală. Şi nu s-a lăsat până nu a reuşit. S-a implicat într-atât, încât ne-a trimis la Timişoara, la un prieten de-al lui, pentru analize care aici nu se puteau face. Iar când totul s-a terminat cu bine, dar numai după aceea, l-am căutat şi am vrut să-i dăm nişte bani. Nu mai ţin minte cât. I-a refuzat politicos, dar asta m-a făcut să mă interesez mai târziu ce salariu avea. Şi am aflat: 12 milioane. Adică 1.200 de lei.

Am auzit de milioane de ori că banii fac Pământul să se învârtă. Aşa o fi. Dar altceva îl face să se rotească în jurul Soarelui. Şi eu ştiu ce.